Enigmatica Insula a Pastelui

Insula-Pastelui

Colosii din Insula Pastelui

Din ziua descoperirii de catre olandezi, Insula Pastelui, aceasta oaza pierduta in imensele pustietati marine ale Pacificului de Sud, a fost inconjurata de un halo de mister si legenda. Statuile ei uriase i-au adus o celebritate care nu s-a dezmintit timp de doua veacuri. Se crede despre ea ca ar fi ultimul vestigiu al unui continent scufundat, locul unei civilizatii odinioara stralucitoare.

Insula Pastelui si continentul pierdut

Se cunosc in istorie utine exemple de indiferenta comparabile cu aceea din anul 1687 a piratului Edward Davis care, impins de vanturile Pacificului, la 500 de lege la vest de Copaipo, a ajuns in dreptul unei plaje nisipoase in spatele careia se ridicau munti inalti. Fara sa verifice daca era victima unei iluzii optice sau descoperitorul unui pamant necunoscut, el s-a indreptat imediat spre est, pentru a relua cursa in apele peruviene.

Acest  „Tinut al lui Davis”, care a fost identificat mult mai tarziu cu Insula Pastelui, a intarit convingerea cartografilor vremii ca exista rin acele locuri un continent ce facea, intrucatva, un echilibru intre Asia si Europa. Crestele muntoase abia zarite de Davis au aruncat, inca de pe atunci, o umbra de nemasurata de mister asupra marilor Sudului.

2000px-Easter_Island_map_1.png

Insula Pastelui

Asemenea insulelor Tahiti, Marchize sau Hawai, Insula Pastelui, departe de a fi acoperisul lumii scufundate, a luat nastere in urma unor eruptii vulcanice de acum cateva zeci de mii de ani. Analiza microscopica a rocilor insulei n-a aratat nici cea mai mica particula minerala caracteristica unei formatiuni continentale.

Toti vulcanii sunt stinsi astazi si au incetat probabil sa mai arunce lava sau zgura cu cateva mii de ani inainte de a fi vazuti de vreo fiinta omeneasca.

Totul tinde sa arate ca, atunci cand polinezienii au debarcat pentru prima data pe insula, suprafata acesteia nu era catusi de putin alta decat acum. Atunci, ca si in prezent, era o insula mica a carei forma triunghiulara o aminteste pe aceea a Siciliei, dar o Sicilie in miniatura, cu o suprafata de 19 000 de hectare si laturile de 24, 18 si 16 kilometri lungime.

Unele minti avide de mister au proiectat intr-un trecut fabulos existenta unei lumi care ar fi cunoscut domnia unei populatii stranii si ar fi avut o civilizatie milenara. din acest pamant austral n-ar mai fi ramas decat crestele muntilor care formeaza astazi arhipelagurile sau insulele presarate intre Asia si America. Printr-o intamplare fericita, Insula Pastelui ar fi conservat intacte monumentele care atesta splendoarea unei civilizatii distruse de un cataclism, pretutindeni in alte parti. Aceasta este explicatia data in mod curent misterului Insulei Pastelui.

Maximilian Brown, naiv si plin de fantezie, a oferit o alta ipoteza: Insula Pastelui ar fi fost odinioara centrul unui arhipelag senin, locuit de o populatie activa. Fiind pre arida pentru a fi locuita permanent, insula a servit drept cimitir colectiv pentru populatiile insulelor invecinate. Urmare unor miscari ale scoartei terestre, acest regat insular ar fi disparut, lasind ca singur martor al existentei sale, insula plina de monumente funerare.

insula pastelui moai

Cultul mortilor in Insula Pastelui

Aceasta ipoteza nu se sprijina pe nimic. Macmillan Brown spune ca Tinutul lui Davis ar fi fost chiar arhielagul  care s-a scufundat intre 1687 si 1772, dar aceasta inseamna ca Davis ar fi avut vedenii sau ca ar fi descoperit Mangareva, la vestul Insulei Pastelui. Si cum s-ar explica faptul ca indigenii, care au pastrat cu piosenie legenda unor migratii ancestrale si a unor razboaie tribale, nu si-au amintit de un eveniment atat de grav, survenit cu putin inainte de descoperirea insulei ?

Ideea unei insule a mortilor pentru locuitorii unui arhipelag este destul de romantica. Bunicii locuitorilor actuali ai Insulei Pastelui foloseau inca mausoleele din care se doreste a se face relicve milenare. Dupa Macmillan Brown, monumentele nu au putut fi concepute si ridicate de o mana de oameni; numai populatia unui arhipelag intins ar fi fost in stare de asa ceva.

Cea mai buna definitie ce s-ar putea da Insulei Pastelui este aceea de  „piatra ponce monstruoasa”, de gramada de zgura enorma. Insula este in intregime perforata de cavrne care se deschid in faleze si care se casca sub picioare, daca te plimbi printre pietrele negricioase. Locuitorii din vechime au folosit aceste fisuri si galerii subterane pentru a-si depune mortii sau pentru a se refugia pe timp de razboi si a-si ascunde comorile.

 

Istoria tragica a Insulei Pastelui

Destinul pare sa se fi inversunat asupra Insulei Pastelui pentru  a ne ascunde raspunsurile posibile la enigmele ei. Ea a  fost botezata in sangele copiilor ei si, ca si cand acest masacru ar fi dezlantuit o tragedie, insula a fost locul uneia dintre cele mai oribile actiuni e care albii le-au comis in marile Sudului, pe la mijlocul veacului trecut.

In duminica de Paste a anului 1722, navigatorul olandez Roggeveen, la bordul Arenei, a descoperit o insula pe care a luat-o drept Tinutul lui Davis. Totusi, nimic din aspectul ei nu corespunde cu descrierea lasata de faimosul pirat. Pe masura ce vasul se apropia, diverse semne dovedeau ca era locuita. De abia a doua zi au avut loc primele contacte intre insulari si olandezi. Un indigen s-a urcat la bord fara sa para mirat sau speriat. Infatisarea sa placuta l-a facut simpatic tuturor. In ceea ce-l priveste pe indigen, el parea sa se intereseze doar de corabie. S-a plimbat pe punte, a pipait funiile, a privit catargele si tunurile.

N-avea nimic din aspectul unui salbatic ingrozit de fapturi supranaturale si se comporta ca un om preocupat de probleme tehnice noi. A fost descumpanit doar atunci cand si-a vazut imaginea intr-o oglinda. Din instinct, s-a precipitat spre cel pe care il banuia in faţa  sa. Olandezii au mai incercat si in alte feluri sa se distreze pe socoteala lui. Orchestra de pe vas a executat o melodie pentru a vedea care era simtul sau muzical. La primele note, pascuanul a inceput sa danseze. Pentru buna lui dispozitie si increderea pe care a aratat-o, a fost rasplatit cu multe cadouri pe care le-a luat cu el cand s-a inapoiat, inotand spre tarm.

Roggeveen in Insula Pastelui

Navigatorul olandez Roggeven in Insula Pastelui

Povestirile  lui i-au incurajat si pe altii, iar in scurta vreme corabia a fost plina de vizitatori galagiosi. Radeau, se amuzau de orice si se intelegeau de minune cu olandezii. Deodata s-a auzit un zgomot de pasi si de plonjari in apa. Cativa indigeni, dupa ce furasera palariile unor marinari, au sarit in apa, cu prada cu tot. Apoi, faţa de masa a capitanului a disparut prin fereastra cabinei. Aceste prime hotii au inaugurat o traditie care nu s-a pierdut intre indigeni si vizitatorii straini.

Dupa-amiaza, olandezii au debarcat. Multimea adunata pe tarm s-a comportat foarte diferit. In timp ce unii faceau gesturi amicale si pareau sa se bucure de vizita, altii aveau chipuri dusmanoase si adunau pietre.Aceste atitudini contradictorii au caracterizat comportarea indigenilor de fiecare data cand europenii au mai pus piciorul pe insula lor.

Debarcarea se facea calm dar, deodata, s-a auzit un strigat: „Trageti, acum este momentul !” Au rasunat niste focuri de arma si cand fumul s-a imprastiat, pe pamant s-au vazut cateva trupuri de indigeni, printre care si cel al primului care se aventurase la bord. Ce se intamplase ?  Fara indoiala un soldat enervat de vreo sterpelire nevinovata sau speriat de un gest amenintator, provocase acel masacru inutil. Multimea, care se imprastiase, a revenit timida, umila, cerand iertare pentru o crima pe care nu o intelegea.

In mijlocul zarvei de pe plaja, olandezii au zarit iste monumente ciudate despre care au vorbit, dupa plecarea lor din insula. S-au intrebat cum niste  „salbatici goi” fusesera in stare sa ridice acei colosi si au hotarat ca acestia nu puteau fi decat din argila. Aceasta a fost prima solutie oferita pentru misterul din Insula Pastelui.

Insula descoperita de Roggeven a fost uitata timp de cincizeci de ani. Navigatorii continuau sa caute Tinutul lui Davis, acel continent austral care nu se mai arata odata, in timp ce Pacificul isi dezvaluia misterele. Spania, temandu-se pentru coloniile ei din America, si-a iesit din letargie si a trimis vase pentru a anexa toate pamanturile vecine cu domeniile ei de peste ocean.

Anexarea insulei la Regatul Spaniei, sub denumirea de San Carlos, a fost consemnata intr-un act care a fost citit indigenilor. Potrivit unei traditii spaniole datand de la cucerirea Americii, indigenii au fost invitati sa-si puna amprenta pe document, in semn de acceptare. pascuanii nu s-au opus cu nimic. Ei au mazgalit pe hartie cateva linii, cu intentia de a imita scrierea manuscrisului. Unul din indigeni a desenat o pasare in acelasi stil cu cele din tablete.

Primirea pe care pascuanii au facut-o capitanului Cook, patru ani mai tarziu, (1774), a fost cam la fel cu aceea facuta predecesorilor sai. Au fost galagiosi, amicali, sterpelitori, bine dispusi si indrazneti. Cosurile cu cartofi e care le-au oferit la schimb erau lestate cu pietre si apoi furate pentru a fi revandute. Aceste furtisaguri n-au ramas mereu nepedepsite, ofiterii enervati mai impuscau cate un indigen. Tematoare, femeile isi ofereau farmecele entru cadouri marunte, „la umbra statuilor uriase”.

cook in insula pastelui

Capitanul Cook in Insula Pastelui

Scurta oprire a capitanului Cook in insula a adus acesteia renumele universal de care n-a incetat sa se bucure. Marele explorator a descris in povestea calatoriei sale marile statui ramase in picioare sau rasturnate, mausoleele ale caror pietre desprinse lasau sa se vada albeata scheletelor. El a descris contrastul intre vestigiile grandioase si insula micuta, acoperita de zgura vulcanica si cu o populatie restransa, saracita.

Statuile uriase

Statuile uriase au facut gloria Insulei Pastelui. Ele sunt si vor ramane simbolul trecutului misterios al insulei. Prezenta lor pe acest pamant singuratic si golas este in continuare o enigma, la fel ca in ziua in care Roggeveen, primul european care le-a vazut, a scis in jurnalul sau de bord: „Aceste figuri de piatra ne-au umlut de uimire caci nu ne-am putut inchipui in ce fel au fost ridicate, de catre oameni lipsiti de franghii solide sau alte ustensile…”

statuile_uriase_din_insula_pastelui

Primul nostru contact cu statuile uriase a fost amestecat cu dezamagire. Putin dupa debarcarea noastra si pe o ploaie puternica, ne-am dus sa vedem statuile pe care le privisera Cook si La Perouse cand ajunsesera pe acelasi tarm. Ele zac astazi, ca niste epave greoaie, pe planul inclinat al ahu-ului (mausoleu)  Koiroroa, nu departe de digul construit in port de chilieni, chiar din ramasitele platformelor pe care stateau odinioara statuile. Distrugerea statuilor fusese semnalata inca din 1815 de Kotzebue, care incercase sa le vada, de pe baleniera sa. Nu ne asteptam, deci, sa le vedem ridicate pe mausolee si cu acoeramantul lor cilindric, rosu, asa cum le vazusera primii navigatori din secolul XVIII. Am crezut ca statuile aveau sa pastreze o anume maretie, chiar daca le vom gasi rasturnate, sparte. Dezamagirea ne-a fost mare, poate comparabila cu aceea a lui Cook si Roggeveen care crezusera despre unele statui ca nu erau decat gramezi de noroi. Cioplite in tuf vulcanic, cu asperitati care ies ca niste negi pe intreaga lor suprafata, statuile nu mai lasa sa se intrevada lupta artistului cu materia.

Cele mai multe sunt culcate pe burta si nu se vede decat ceafa plata si ingusta, spatele usor arcuit care se lateste sub cordon. Aceste asa-zise statui sunt de fapt niste busturi enorme, niste monstri cu cap prea lung pentru trunchiul lor. Culoarea lor galbuie aduce o nota discordanta in tonalitatea negricioasa a peisajului. tuful din care sunt facute se dezagrega cu usurinta si unele par sa se fi toit sub ploi pentru a se reintoarce in pamantul din care au iesit.

Ar fi nedret sa nu le mai gasim nici o maretie sculpturilor care nu se mai afla e soclurile lor si au fost distruse de oameni si de timp. Ajunsi la ahu-ul Tonga-riki, am devenit constienti de splendoarea lor de altadata. Acest sanctuar a fost dominat de cinsprazece statui, azi rasturnate, cu exceptia partii inferioare a uneia care se mai afla pe piedestalul ei din bazalt.

In cadere, capul alteia s-a desprins de trunchi si s-a sprijinit de niste pietre. Pe faţa se disting inca doua orbite adanci, ca si acelea ale unui craniu. Acest spectacol macabru este potrivit intr-un loc unde totul sugereaza comparatii funebre. Totul pare sa fie indoliat: campia acoperita de resturi vulcanice, pitrele de bazalt, peretii mausoleului si chiar marea care se zbuciuma incet pe lespezile de lava neagra, calcinata.

Acest bust decapitat, acest cap cu privirea goala ne ajuta sa reasezam, in imaginatie, cei cinsprazece uriasi pe piedestalele lor. Ni-i putem inchipui, asa cum au fost candva: in picioare, cu spatele spre mare si fixand cu orbitele lor mari faleza inalta de la Ranoraraku. Asemeni vechilor civilizatii ale Asiei, si aici se afla exprimata aceeasi dorinta de a uni satisfacitia estetica cu stupoarea. Acesti colosi ametitori intr-un univers minuscul, la oameni cu resurse limitate – iata miracolul Insulei Pastelui.

big_statues_easter_island

Acesti monstri grosolani si colturosi trebuie sa fi oferit un spectacol straniu la asfintitul soarelui sau in noptile cu luna, cand siluetele lor se profilau pe Pacific.

S-a spus c-au fost ridicate pentru a apara pamantul de dusmanii veniti pe mare. Interpretare romantica si absurda, caci statuile erau cu spatele la adversar si priveau colinele rotunjite si campiile pietroase din interiorul insulei. Lupta dintre ocean si insula le este indiferenta, cu toate ca valurile se napustesc, distrugatoare, asupra tarmului. Ele descompun incet statuile si falezele care le suporta. Unele din ele au cazut deja prada valurilor.

S-a mai vorbit mult despre expresia dispretuitoare a statuilor. Aceasta expresie este izbitoare, mai ales la cele de langa vulcan, cu buze subtiri si reliefate, pline de desconsiderare. La statuile de langa ahu-uri (mausolee), aceasta expresie e mai putin evidenta. Intemperiile au estompat contururile, au indulcit trasaturile.

„Palariile” provin din muntele Punapau, un crater care se afla in spatele asezarii Hanga-roa. Douazeci si trei de cilindrii au ramas acolo, din vremea in care lucrarile au fost intrerupte. Aceasta cariera a fost vizitata de cativa membrii ai expeditiei lui Cook, care au remarcat cilindrii abandonati. Craterul nu are nimic deosebit, cu exceptia culorii sale rosii, ca o rana in mijlocul campurilor.

A existat o serie de ipoteze pentru a explica semnificatia cilindrilor. Au fost denumiti: palarii, turbane, diademe, simboluri funerare. Nimeni n-a vrut sa vada ceea ce erau in realitate: o imitatie naiva a parului strans in varful capului. De altminteri, purtau si denumirea de pukao, ceea ce insemna exact parul adunat in crestet. Aceste ornamente au reprezentat o inovatie tarzie care nu s-a generalizat, caci un numar mare de statui, in special cele din jurul vulcanului, nu au nimic pe cap.

Prima interpretare care se impune statuilor uriase este aceea ca reprezinta divinitati adorate odinioara de pascuani. Roggeveen a fost atat de convins ca ele reprezinta idoli, incat i s-a parut chiar ca indigenii ar avea un cult fata de ele. „Bastinasii – a scris el – se aseaza pe vine, cu capul aplecat si ridica, apoi coboara bratele cu palmele intinse.”

Ceilalti calatori n-au remarcat nici un alt fel de cult. Indigenii au manifestat uimire, dar niciodata suparare, cand strainii au scotocit prin mausolee.

Pascuanii moderni sustin ca statuile nu au fost ridicate decat pentru a infrumuseta mausoleele. Aceasta a fost si explicatia data misionarilor, de catre indigenii crescuti in vechile traditii.

Moi-Statue-Easter-Island

Multe persoane, chiar din cercurile stiintifice, refuza sa admita ca statuile ar fi opera stramosilor polinezieni ai pascuanilor de azi. Pentru a explica prezenta lor pe insula, s-a recurs la cele mai ciudate argumentari. In pofida tuturor datelor geologice, unii au inventat continente imaginare de care se descotoroseau prin ipoteza unor cataclisme teribile. Altii au cautat originea colosilor in Egipt, India, Coreea si Melanezia. S-au scris romane istorice pentru a povesti invazia unor popoare razboinice care au distrus civilizatia pascuana. Viziunea dramatica a trecutului exercita o anume fascinatie asupra visatorilor, fie ca sunt sau nu specialisti in arheologie.

Varsta relativa a statuilor nu constituie o enigma. Ele se ridicau deasupra mausoleelor (ahu) pe care pascuanii le-au construit pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Statuile nu pot fi privite independent de sanctuarele inca in functiune acum 200 de ani.

Analogiile de stil si de detalii ale statuilor din piatra si a celor din lemn atesta ca acelasi popor a produs ambele tipuri de arta. intrucat pascuanii continua sa sculpteze statuete din lemn, in forma traditionala, nu se poate trage concluzia ca acestea sunt de data mai mult sau mai putin recenta si ca statuile din tuf apartin unei antichitati indepartate. Daca statuile ar fi fost cu adevarat foarte vechi, ar fi fost greu sa explicam uniformitatea lor de stil. In lungul timpului ar fi trebuit sa se produca o evolutie care sa introduca schimbari. Dar, dimpotriva, totul arata ca si cand perioada de cioplire a statuilor a fost scurta.

*

Majoritatea incercarilor de a explica  „misterele” Insulei Pastelui au presupus ca indigenii care se aflau pe insula la data descoperirii nu erau ei autorii civilizatiei ale carei vestigii ne impresioneaza. Aceasta civilizatie se atribuie unui popor puternic, cu mijloace tehnice superioare celor pe care le aveau pascuanii lui Roggeveen. Sfarsitul brusc al acestei civilizatii apare ca efectul unui cataclism natural sau al invaiei unei rase barbare.

Dar sa dovedit astazi ca suprafata insulei a fost aproape aceeasi ca si astazi, la data ocuparii ei de catre oameni. Geologii n-au gasit nicaieri semnele unei eruptii vulcanice recente care, dupa Foster (naturalistul expeditiei lui Cook), ar fi pus capat prosperitatii locului si ar fi lasat in urma ei o populatie saracita si in decadere. Geografii moderni refuza sa vada in aceasta insula vulcanica fragmentul unui continent inghitit de Pacific.

Pascuanii au facut parte din valurile migratoare care s-au indreptat spre est si care au ocupat Insulele Marchize, Gambier si Tuamotu. Dupa ce au stat in Marchize timp de cateva generatii, unul sau doua triburi apartinand acestei vechi populatii s-au desprins si au plecat in cautarea unor noi insule din est. Intamplarea i-a condus in Insula Pastelui, unde s-au stabilit. Din lipsa de lemn, arta navigatiei s-a stins in Insula Pastelui. Raritatea acestui material l-a facut pretos si explica, in parte, importanta pe care a luat-o aici sculptura in lemn. Produsele din lemn au avut la pascuani valoarea pe care au avut-o obiectele din jad sau din colti de balena pentru locuitorii din Noua Zeelanda sau Marchize.

Fiecare regiune a Polineziei s-a specializat intr-o forma de arta careia s-a straduit sa-i dea o expresie perfecta. Locuitorii din Insulele Marchize s-au remarcat mai mult decat oricare altii in arta tatuajului. Populatia maori s-a dedicat sculpturii in lemn, prelucrarii jadului si tatuajelor complexe. Daca incercam sa explicam dezvoltarea artei statuilor uriase din Insula Pastelelui, in lumina activitatilor polineziene, aceasta arta ni se pare mai putin exceptionala si mai putin contrara traditiilor popoarelor din aceasta familie lingvistica.

Statuile uriase mai reprezinta si o specializare a civilizatiei pascuane, specializare favorizata de conditiile locale deosebite. Astfel, pe aceasta mica insula, cea mai izolata din lume, un grup de polinezieni veniti fara indoiala din Insulele marchize, a reusit sa dea o forma noua si originala culturii pe care o mostenisera de la strabunii lor din Polinezia centrala.

Originea cosmica a vietii

adn cosmic

Potrivit opiniei multor biologi, viata terestra a luat nastere acum cateva miliarde de ani, din arbitrariul formarii unor molecule din ce in ce mai complexe in atmosfera primitiva a planetei. Doi cercetatori englezi reactiveaza ipoteza panspermei: viata ar fi aparut pe Terra de undeva din spatiul sideral.

In doua lucrari publicate aproximativ in aceeasi perioada, Sir Francis Crick, laureat al premiului Nobel pentru medicina si fiziologie in 1962, si Fred Hoyle, astrofizician, sustin ca viata are, probabil, o origine intersiderala. Numai ca scenariile pe care le propun in favoarea acestei ipoteze nu corespund catusi de putin. Pentru Crick, viata a putut fi, in mod voit, implantata pe Terra de civilizatii extraterestre, in vreme ce Hoyle este de parere ca particule potential vii se pot forma in spatiu, fiind transportate pe Terra fara vreo interventie inteligenta.

Pentru a-si justifica teza, Crick se intoarce la „big-bang”-ul initial. De-a lungul celor doua miliarde de ani care s-au scurs de la inceputul expansiunii, stelele cele mai masive, cand si-au epuizat rezervele de combustibil nuclear, s-au prabusit in ele insele, explodand in supernove. Resturile din aceste cataclisme s-au condensat din nou in stele, avand, la ora actuala, o varsta de 9 miliarde de ani, dublul varstei planetei noastre. Multe din aceste stele – cam un milion in galaxia noastra – au avut, probabil, planete pe care conditiile fizice erau favorabile formarii de fiinte vii.

Daca acestea din urma au evoluat intr-un ritm asemanator celui al organismelor terestre, ele au atins poate un nivel ridicat de tehnologie, cam in aceeasi perioada in care se forma planeta noastra.

Fata de un scenariu asemanator, fizicianul italian Enrico Fermi obiecteaza, aratand ca, daca fiinte dotate cu o tehnologie inaintata au existat cu 4 miliarde de ani inaintea aparitiei omului pe Terra, ele ar fi avut tot timpul sa colonizeze Galaxia. „Ar fi trebui sa fie aici (spunea ironic Fermi). Deci unde sunt ?” La care Francis Crick raspunde: construirea de nave spatiale care sa transporte pasageri pe distante masurate in ani-lumina nu este putin lucru. S-ar putea ca civilizatii indepartate sa fi abandonat cursa interminabila spre o tehnologie si mai avansata, preferand un alt gen de viata, indreptat spre valorile spirituale sau, pur si simplu, mai placut. De asemenea, este posibil sa se fi distrus ele insele, cum, din pacate, s-ar putea s-o faca propria noastra omenire printr-o utilizare necorespunzatoare a tehnologiei nucleare.

nave spatiale

 In schimb, considera Crick, aceste ipotetice civilizatii extraterestre s-au gandit poate sa raspandeasca viata pe alte planete, trimitandu-le nave spatiale cu microorganisme. Actiunea in sine nu presupunea o tehnologie extraordinar de avansata si nu punea in pericol fiinte evoluate (umanoizi ?). Ea ar fi justificat o multitudine de tentative spre diverse planete presupuse a oferi un mediu favorabil vietii. Conform acestei ipoteze, si alte planete, ca si Pamantul, au fost  „fecundate” in urma cu 4 miliarde de ani, iar viata a putut, pe unele dintre ele, sa se dezvolte ca si pe Pamant.

Dar evolutia stelelor in jurul centrului galaxiei le-ar fi dispersat la mari distante unele de altele si de Pamant. Crick admite ca este imposibil sa se dovedeasca fatpul ca viata terestra are la origine aceasta panspermie dirijata. El considera ca ipoteza nu este in contradictie cu datele stiintei moderne. Un lucru ar putea s-o sustina: se stie ca, indubitabil, codul genetic este acelasi pentru toate organismele terestre. S-ar putea sa fi fost retinut de selectia naturala, dar nu putem intreba de ce n-au aparut alte versiuni ale acestui cod.

In schimb, Fred Hoyle este de parere ca moleculele organice, care pot fi, la ora actuala, detectate in spatiul interstelar, ar fi susceptibile, in conditii favorabile, sa se alipeasca prafurilor de grafit – o forma de carbon – pentru a da aminoacizi, materiale de baza ale vietii. Transportati de comete, care le ofera un mediu corespunzator, acesti aminoacizi pot forma molecule mai complexe si chiar microorganisme, gata sa „insamanteze” orice planeta le-ar putea primi.

Odata implantata, viata ar urma aici legile evolutiei; dar aceasta din urma, la randul sau, ar fi favorizata si accelerata de suportul accidental al unor noi gene formate in spatiu.

In 1962, Fred Hoyle si fostul sau elev, matematicianul Caandra Wickramasinghe, au incercat sa elaboreze teoria  „spatiului viu”. Se cunostea, atunci, prezenta in spatiul interstelar a unui praf cosmic considerat a fi format, in principal, din particule de gheata. Dar aceasta ipoteza nu este in concordanta cu absorbtia, observata in anumite lungimi de unda, a luminii produsa de stele. hoyle si colaboratorul sau au sugerat ca aceasta absorbtie in lungimile de unda de peste 0,3 micrometri s-ar putea datora particulelor de grafit cu un diametru mai mic de 0,05 micrometri, ipoteza confirmata de diverse observatii spectroscopice. Totusi, nu era suficienta pentru a explica intreaga atenuare a luminii venite de la stele.

cometa

 Pentru Hoyle, o mare parte din carbonul, azotul si oxigenul existente in galaxie se aflau, probabil, in praful interstelar. In 1975, el a presupus prezenta polimerilor de formaldehida. Radioastronomii au descoperit, efectiv, aceasta molecula organica. Au fost identificate aproximativ 50 molecule organice complexe: acid formic, metan, metanol, etanol. Ultimele doua nu sunt altceva decat alcool.

In secolul al XIX-lea, au fost numiti organici acei compusi ai carbonului care constituie  „caramizile” materiei vii. Se credea ca nu pot exista decat in atmosfera Terrei (sau alte planete), care le protejeaza de excesul de infrarosu sau ultraviolet. Cercetarile radioastronomice au relevat ca aceste molecule abunda in spatiu si mai sunt inca de descoperit. Exista, chiar in afara Terrei, o chimie a moleculelor de la care a luat nastere viata.

Dar Hoyle nu se opreste aici. Primele microorganisme vii se formeaza, dupa parerea sa, la scara cosmica: „Cea mai simpla modalitate de producere a substantelor biochimice, scrie el, – nu a moleculelor unice, ci a structurilor de molecule – o reprezinta replicarea biologica. In conditii de laborator adecvate, o singura celula bacteriana se divizeaza in doua, in aproximativ doua ore. Cele doua celule fiice se divizeaza, la randul lor, in patru, opt si asa mai departe, pana la epuizarea substantelor nutritive”. „In laboratorul nostru ipotetic, culturile s-au extins in conditii optime pentru a ingloba tot materialul interstelar. De fapt, timpul necesar pentru convertirea celei mari parti din carbonul, azotul si oxigenul interstelar ar putea fi de aproximativ 100 milioane ani. O conversie biologica rapida s-ar produce in zonele in care se formeaza noile stele; conditiile din zonele exterioare norului cosmic, in curs de condensare, ar permite apei lichide si substantelor organice sa persiste timp de milioane de ani in corpuri ceresti precum cometele. Carbonul, azotul si oxigenul ar forma atunci microorganisme, iar o parte din acestea ar fi expulzate in materialul interstelar”.

Acum intra in scena cometele. Potrivit lui Hoyle, ele ar intruni conditii favorabile aparitiei vietii. In periheliul lor (cand se afla cel mai aproape de Soare), materialele volatile din nucleul lor, apa in particular, ar avea tendinta sa se amestece cu prafurile interplanetare si substantele organice. In acest moment, temperatura nucleului ar atinge cam 300 K (+27 °C) pentru a cobori apoi la aproximativ 100 K (-173 °C),  la afeliu. Aceste oscilatii periodice ar selectiona structurile moleculare capabile sa supravietuiasca aici. Radiatia solara (sau a altor stele) ar favoriza formarea de polimeri si molecule si mai complexe, adaptate tranzitiilor de temperatura.

microorganisme fosile extraterestre

Microorganisme fosile ce au ajuns pe Pamant prin intermediul unui meteorit

In felul acesta ar lua nastere primele organisme vii, evident unicelulare, bacterii. la scara cosmica, timpul disponibil pentru producerea unor astfel de evenimente este mai indelungat decat in istoria Terrei. Viata ar fi putut fi implantata pe planeta noastra acum 4 miliarde de ani, in momentul trecerii unei comete.

 Fireste, celulele bacteriene, supuse radiatiilor spatiului interplanetar, s-ar degrada, pierzandu-si hidrogenul si oxigenul. Dar, pentru celulele suficient de mari, cu o raza de cel putin 0,3 microni, degradarea n-ar atinge decat partea superficiala: un strat de grafit ar proteja interiorul. In ceea ce priveste celulele mai mici, bunaoara microplasmele – ciuperci microscopice a caror raza este de ordinul 0,04 microni -, ele ar fi in intregime degradate, reduse la stadiul de sfere de grafit cu raza de 0,02 microni.

Gratie tocmai acestei distributii in marimi diferite, Hoyle considera ca a gasit o cvasiproba in favoarea teoriei lui. Calculand ceea ce ar fi distributia intre bacterii, microplasme si sferele de grafit, ei au stabilit curba descresterii luminii stelare care ar rezulta dintr-o astfel de microbiologie cosmica. Aceasta corespunde foarte mult curbei reale, furnizata de observatiile astronomice.

Potrivit opiniei lui Hoyle, teoria aceasta rezolva dificultatile pe care le-ar prezenta explicatiile propuse pana in prezent in legatura cu evolutia vietii pe Terra. Cele aproximativ 2 000 de enzime utilizate de organismele terestre n-ar fi avut decat o probabilitate infima de a se forma de-a lungul unei evolutii relativ la fel de scurte ca varsta planetei noastre. Ceea ce este adevarat pentru proteinele-enzime este si pentru lanturile aminoacizilor reprezentate de gene. Ajunse pe planeta noastra, au fost selectionate de evolutia vietii terestre.

microorganisme

Microorganismele dintr-un strop de apa de mare, vazute la microscop

Acum cativa ani, Fred Hoyle avusese ideea ca, printre noile forme de viata  „importante” din spatiu, ar putea exista microorganisme patogene, responsabile de epidemii bruste si inexplicabile. Exemple: ciuma cu simptome insolite, descrisa de Tucidide, care a devastat Atena in anul 430 i.Hr., sau epidemia misterioasa care s-a abatut asupra Angliei in 1486, a izbucnit din nou in 1507, apoi in 1517, dupa care a disparut cu desavarsire. Si, mai aproape de noi, epidemia de gripa spaniola, generata de un virus necunoscut, care s-a soldat cu peste 30 milioane de victime dupa primul razboi mondial.

Descoperirea neasteptata in ultimii ani a numeroase molecule organice in spatiul interplanetar reprezinta argumentul cel mai puternic in favoarea teoriei lui Hoyle. Nimic nu permite sa se afirme ca nu vor fi descoperiti si aminoacizi (s-au descoperit deja in meteoriti), chiar proteine, si mai apropiate de viata. Descoperirea lor s-ar putea sa fie doar o chestiune de timp si de perfectionare a mijloacelor de observatie.

SURSA: Science et vie

De la materie la fiinta umana

Space, moon and man

Cu 14 miliarde de ani in urma, s-a produs un eveniment unic: nasterea si formarea universului. Astazi, astrofizicienii sunt de acord: a fost o explozie gigantica, ce mai continua si in prezent sub forma expansiunii universului. Acest „big bang”, cum este numit, a fost produs de difuzarea unei energii imense, concentrata intr-un singur punct, care s-a transformat treptat in materie potrivit legii E=mc² enuntata de Einstein. Nu avem o cunoastere precisa  a proceselor care s-au produs la inceputurile universului nostru, dar stim ca, stelele si galaxiile s-au format dintr-o intinsa masa gazoasa originara, compusa in special din hidrogen.

Cu cinci miliarde de ani mai tarziu, se poate asista la nasterea unei stele intr-unul din bratele unei galaxii spirale: o cantitate uriasa de hidrogen care se comprima si sfarseste prin a se „aprinde”. Aceasta stea antreneaza in jurul ei un ansamblu de gaz si materie care a format noua planete. Este sistemul solar. cea de-a treia planeta, plecand de la soare, este a noastra, Terra. Acest bloc incandscent cu 4,7 miliarde de ani in urma isi pierde foarte repede caldura superficiala. Este acoperit de oceane. Apar, apoi, insule solide care alcatuiesc rocile noastre terestre. Erele, zise geologice, incep mai tarziu, cu era primara de acum circa 700 milioane de ani. Urmeaza era secundara, cu 200 milioane de ani in urma, apoi era tertiara in care ia nastere relieful actual, era cuaternara de acum un milion de ani.

Geneza

De la bacterii la hominizi

Viata a aparut, cu circa patru miliarde de ani in urma, in oceanele primitive, in mijlocul a ceea ce savantii numesc  „supa originara”, un mediu constituit din molecule organice complexe.

Intr-o zi  – de ce ? si cum ? nu stim – niste aminoacizi s-au combinat pentru a da nastere primei celule vii, capabila sa se reproduca si sa evolueze. Viata aparuse. Treptat, ea avea sa cuprinda intreg Pamantul, trecand de la formele microscopice, la alge si bacterii, apoi la primele animale marine.

Vreme de milioane de ani, pe continente n-a existat nici un animal pana in ziua in care, cu 400 milioane de ani in urma, mici amfibieni s-au aventurat pe uscat, urmate in curand de reptile si insecte.

amfibian preistoric

Era secundara a fost aceea a marilor reptile, animale preistorice fabuloase, dinozaurul fiind cel mai cel mai celebru. Printre acesti monstri de cosmar au aparut, acum 150 milioane de ani, primele mamifere care aveau sa devina stapanele erei tertiare. Reptilele care dominasera pamantul, marea si aerul timp de 150 milioane de ani, au disparut brusc la sfarsitul erei secundare si aceasta disparitie este inca plina de mister si in zilele noastre. Mamiferele  au devenit victorioase dupa  mai mult de o suta de milioane de ani de existenta in umbra. Printre ele se afla prosimienii, care s-au dezvoltat cu 70 de milioane in urma. Anumite specii de prosimieni s-au obisnuit sa traiasca in copaci, altele pe sol. Au urmat primatele, familie mare, din care fac parte maimutele antropoide si hominizii, stramosii nostri directi.

marile reptile preistorice

Hominizii

„Omul nu este nici urmasul unei rase sfarsite, nici un bastard. Filiatia sa este naturala si legitima. Radacinile sale se infig in lumea animala a carei amprenta o poarta”, scrie Robert Ardrey in African Genesis.

Despartirea intre stramosul omului si stramosul maimutei s-a facut cumult mai devreme decat au crezut Darwin si savantii din secolul XIX si chiar unii savani ai acestui secol (sec. XX  – n.O.A.), pana nu demult.

In Originea si destinul omului, Jean Piveteau scrie:

„Paleontologia ne invata ca  diferitele tipuri de maimute actuale sunt foarte vechi si ca independenta fiecarui grup din care fac parte dateaza din perioada oligocenului, adica de acum peste 50 milioane de ani. Nu poate fi altfel nici cu filiatia hominizilor care, la aceeasi vreme, era angajata pe calea sa evolutiva particulara.”

maimute

Stramosul comun al oamenilor si al maimutelor trebuie sa fi avut, desigur, multe puncte comune cu cimpanzeii actuali, animalele cele mai apropiate de de om. Mai multi cromozomi ai omului, care are un numar de 46, sunt asemanatori cu cei ai cimpanzeului,  care are 48. Biologii au putut spune, astfel, ca omul difera de cimpanzeu doar cu 2,5  % si cu 10 % de celelalte tipuri de maimute, ca urmare a compararii structurii ADN-ului lor. John E. Pfeiffer il descrie in Aparitia omului pe acel animal care a fost stramosul nostru.

„Hominizii de acum vreo 25 milioane de ani erau mici fiinte paroase, asemanatoare maimutelor, mult inferioare oamenilor, dar intrucatva superioare maimutelor. Ei foloseau, probabil, unelte cum ar fi betele cu care scormoneau, maciuci, si se puteau tine pe doua picioare, vreme indelungata (…), inceputurile lor au fost lente si mult timp hominizii au fost mici vanatori. Primele lor grupari cunoscute dateaza de acum doua sau trei milioane de ani.”

hominizi

S-au dezvoltat mai multe rase de hominizi. Unele au disparut in „fundaturile evolutiei”, altele, din ce in ce mai evoluate, au subzistat pana la aparitia lui Homo Sapiens.

In fine, aparu omul

Cu 12 milioane de ani in urma, in India de Nord,exista printre hominizi, ramapitecul. Aceasta faptura, cunoscuta doar datorita catorva dinti si fragmente de maxilar, apartine, probabil, filiatiei umane. Avea un aspect vag antropoid, dar nu se poate sti daca mergea sau nu in doua picioare. In anul 1910, G.E. Pilgrim, G.E. Lewis, in anul 1932, lau descoperit in regiunea muntilor Siwak din India de Nord. Cativa ani mai tarziu, Louis leaky a exhumat alt specimen destul de asemanator ramapitecului din India, dintr-un strat de cenusi vulcanice de acum 14 milioane de ani aflate in Kenya, la Fort Teman. el l-a numit Kenyapitecus

Cu cinci sau sase milioane de ani in urma, au aparut in Africa (din Kenyapitecus ? Nu se stie.) australopitecii, stramosi sau veri ai omului. Descendentii lor, sau reprezentantii unei filiatii apropiate, au confectionat, in Africa, primele unelte unoscute, care dateaza de mai bine de doua milioane de ani.

evolutia omului

Cu unul sau doua milioane de ani in urma, a aparut (tot in africa), Homo erectus care avea sa se raspandeasca in toate regiunile temperate si sa dea nastere lui Homo sapiens, omul preistoric. Robert Ardrey, In African Genesis, rezuma evolutia de la maimuta la Homo astfel: „Demult, poate de cateva milioane de ani, o ramura de maimute nearboricole s-a detasat din trunchiul primatelor pasnice. din motive vitale, noua filiatie a trebuit sa-si insuseasca obiceiuri de animal de prada si, tocmai datorita acestui lucru, filiatia a evoluat.”

Ceea ce va deveni Homo sapiens invata sa stea in picioare, sa alerge, sa gaseasca arme. „Dar, adauga Ardrey, folosirea acestor arme a cerut solicitari multiple sistemului nervos pentru ca acesta sa coordoneze muschii, pipaitul, vederea. Astfel, creierul s-a perfectionat. In fine, a aparyt omul.”

Christian Strauss, De la materie la fiinta umana

Fluviul Galben – Dragonul neimblanzit al Chinei

fluviul galben

Curgand aproximativ de la vest spre est, pe 5 464 km, Fluviul Galben (in chineza Huang He) dreneaza un bazin de 752 000 km², are un debit mediu multianual de circa  1 700 m³/s si o scurgere medie specifica de 2,26 l/s la km². Bazinul fluviului este leagan al civilizatiei si culturii chineze si pastrator al celor mai vechi si minunate vestigii culturale. Pe aici trece vechiul drum al matasii, Marele Zid, a carui lungime totala este apreciata la circa 10 000 km; aici sunt grotele Mogao, cu peste 2 000 de sculpturi si 45 000 m² de fresce, templul Bingling de langa Lanzhou, grotele din Muntii Maiji, adevarate sanctuare budiste, cu peste 7 200 de statui din argila cu inaltimi intre 20 cm si 16 m, orasul antic Xi’an si multe altele. Bazinul insumeaza o populatie de circa 130 de milioane de locuitori si este cuprins in 7 provincii si 2 regiuni autonome, trezite la o noua viata in ultimele decenii.

 Fluviul care nu curge niciodata limpede

Din suprafata totala a Platoului de Loess, fluviul si afluientii sai dreneaza circa 250 000 km², ceea ce reprezinta circa 30 % din intregul bazin. Eroziunea, incredibil de mare, din acest spatiu este favorizata atat de rezistenta mica a depozitelor de loess slab consolidate, a caror grosime ajunge pana la 170 m, cat si de regimul pluviometric. Precipitatiile anuale sunt cuprinse intre 300 – 500 mm, dar distributia lor in timp nu permite persistenta unui covor vegetal suficient de compact, circa 70 % din cantitatea anuala de precipitatii cazand in sezonul ploios, adica din iulie pana in septembrie. In plus, descarcarea brusca, prin averse, care au atins un maxim de 213 mm in decurs de 6 ore, cu o intensitate care poate ajunge la 2 mm/minut, este o adevarata calamitate pentru aceasta regiune despadurita in decursul istoriei. Din acest motiv, Fluviul Galben este un adevarat „dragon”, „dragonul neimbanzit” al Chinei.

In acest platou, principala sursa de aluviuni in suspensie o constituie ravenele foarte adanci, cu pereti abrupti, din care in timpul ploilor torentiale se antreneaza 90 %  din aluviunile in suspensie ale fluviului; 74 % din ele provin de pe o arie mult mai restransa, de 110 000 km², unde se remarca o eroziune excesiva.

yellow

Pe baza datelor actuale se apreciaza ca fluviul transporta anual 1 600 milioane l de aluviuni, ceea ce reprezinta 60 % din aluviunile transportate de raurile Chinei si 10 din cele aduse in oceane de raurile Terrei. Cu mâlul carat anual carat anual de fluviu s-ar putea face un zid inalt de 1 m si lat tot de 1 m care s-ar intinde de trei ori pe distanta de la Pamant la Luna sau s-ar pute inconjura Pamantul, la Ecuator, cu un zid de aceasi latime, dar de 27 m inaltime !

Turbiditatea medie pe cursul inferior este de 37,6 kg/m³, valorile maxime atingand 666 kg/m³, pe o serie de afluienti din aceasta regiune se atinge chiar impresionanta cifra de 1 700 kg/m³. Valorile mai mari de 500 kg/m³ dau o concentratie asa de mare, incat amestecul de apa si de sedimente formeaza o masa vascoasa care se apropie de scurgerile de noroi. Adesea, pe aceste curgeri plutesc fara a se putea afunda bucati de sol cu vegetatie.

Din impresionanta cantitate de aluviuni transportate de fluviu, 400 milioane t se depun in albie sau in zona ei inundabila, 800 milioane t in delta, care inainteaza anual cu circa 25 m, iar restul ajunge in Marea Galbena. Extinderea deltei si depunerile din albie duc la o scadere a panti in profil longitudinal, la o accelerare a proceselor de sedimentare in albie si la o suprainaltare a acesteia. Ca urmare, albia este frecvent mai inalta cu 3 – 5 m sau chiar 10 m fata de spatiile inconjuratoare si are o mobilitate foarte mare, cu numeroase cursuri parasite si, uneori, cu latimi care atingeau 10 km. Chiar in cazul unei albii atat de ramificate, cursul principal putea migra in timpul viiturilor cu pana la 300 m/zi. In aval de Kaifeng, care se afla cu 10 m sub nivelul fluviului, mobilitatea albiei a fost foarte mare. Pana la 620 i.Hr. el curgea spre nord si se varsa la Tianjin. De la 620 i.Hr. pana la 70 d.Hr. Fluviul Galben se indrepta spre sud si se varsa in Peninsula Shandong. In decurs de 2 000 de ani, cursul a suferit 26 de schimbari majore, pe traseul actual stabilindu-se in anul 1851.

Mama si durerea Chinei

Pe inaltimile din partea de nord a orasului Zhengzhou se afla doua statui. Una, intitulata „Mama Huang He”, infatiseaza o femeie ce alapteaza un copil tinandu-l in brate; ea simbolizeaza fluviul ce hraneste poporul. Cea de a doua statuie il infatiseaza pe Yu cel Mare, ce a domnit in sec XVI i.Hr. si care, spune legenda, a fost primul imblanzitor al fluviului prin lucrarile sale de indiguire si de deviere a apelor. Aceasta dovedeste ca, milenii de-a randul, chnezii au venerat imensul fluviu si l-au privit ca pe un binefacator, dar si ca pe o forta distructiva, ca pe un dragon ce trebuie imblanzit.

Tot in bazinul fluviului, in provincia Henan (cuvant care in chineza inseamna „la sud de râu”) se afla leaganul civilizatiei chineze, descoperirile arheologice scotand la iveala vestigii ale culturii paleolitice si neolitice, agricultura practicandu-se aici cu 7 000 de ani in urma. La 40 km sud-vest de orasul Zhengzhou, in aceeasi provincie, s-au descoperit, pe o suprafata de 25 km², urmele unei localitati datand de la 1620 i.Hr. Legenda spune ca asezarea a fost intemeiata de imparatul Gun, tatal lui Yu cel Mare, din dinastia XI-a, care a stapanit aceste locuri intre secolele XXI si XVI i.Hr.

Mother_Huang_He_Lanzhou

Mama Huang He

 In fata revarsarilor fluviului, adevarate calamitati naturale, chinezii nu au ramas pasivi. Secole si milenii de-a randul, cu tenacitate si posibilitatile tehnice disponibile, ei au luptat pentru „stapanirea dragonului”, pentru ameliorarea cursului fluviului, in special pe cursul sau inferior. Perioadele ploioase, urmate de inundatii catastrofale, carora le succedau cele de seceta, ce puteau provoca deopotriva victime si foamete, se repetau la intervale scurte de timp si, uneori, efectele lor erau dezastruoase. In decursul celor trei ani de seceta din 1877 – 1879, 13 milioane de oameni au murit de inanitie.

Pe cursul inferior fluviul rupea frecvent digurile si inundatiile puteau afecta, in fuctie de debitul de apa, o suprafata de pana la 250 000 km² (mai mare ca a Romaniei !), de la Tianjin in nord pana la Yangtzi si Huanhe in sud. Aceste revarsari au fost intotdeauna intampinate cu groaza de riverani, deoarece au produs multe victime, au ruinat sau distrus sate, au lasat milioane de oameni fara adapost, aducand cu ele moarte, foamete, molime si pribegie. In anul 1642, de exemplu, ca urmare a unor inundatii in districtul Heigangkou, din 370 000 de locuitori, 340 000 au pierit inecati. In 1933, langa Shanoxian, ca urmare a ruperii digului in 50 de puncte, au fost inundati 11 000 km², au murit 18 000 de oameni si 3 640 000 au fost sinistrati.

Uneori inundatiile au fost produse si deliberat, cum a fost cea din anul 1938, din provincia Henan. In timpul razboiului chino-japonez, trupele invadatoare japoneze ocupau o parte din provincie, inclusiv orasul Kaifeng, si inaintau spre Zhengzhou, unde se aflau stramutate numeroase trupe ale Kuomintangului si cartierul general al lui Chiang Kai-Shek. Acesta, ca sa-si salveze pozitia, a rupt digurile in timpul viiturii, pe o distanta de 1 500 m. Rezultatul a fost catastrofal. Au fost inundati 54 000 km², pe unele locuri adancimea apei atingea in jur de 2 m. Au murit 890 000 de oameni si alte 12,5 milioane au fost fortati sa-si paraseasca casele, multi dintre ei murind mai tarziu de inanitie si de molime.

Numai in provincia Henan se apreciaza ca, intre 1937 si 1947, 6,2 milioane de oameni au murit din cauza inundatiilor, de inanitie sau boli, fara a fi ajutati de guvern. In 2 000 de ani, râul a rupt digurile de 1 500 de ori si si-a mutat cursul de 26 de ori. Numai intre anii 1 400 si 1 900 au fost 350 de inundatii cu incomparabil mai multe victime decat cele citate. Datorita acestor grave calamitati, repetate secole de-a randul, Huang He – Fluviul Galben – a fost botezat „Durerea Chinei”.

Sfidarea vechilor legende

Cunoscuta fiind situatia grea a provinciilor strabatute de Fluviul Galben, in 1953, imediat dupa proclamarea Republicii Populare Chineze, s-a stabilit un comitet pentru elaborarea unui program de control si utilizare a fluviului, aprobat de Congresul National in 1955. Acest plan avea in vedere indiguirea râului, lupta contra secetelor, amenajarea si folosirea rationala a resurselor de apa, el fiind primul plan de amenajare completa a unui bazin hidrografic din istoria Chinei.

huang he flood

Inundatie a fluviului Huang He (Fluviul Galben – Durerea Chinei)

 Pentru a lichida inundatiile si efectele lor, s-a trecut la reconsolidarea si suprainaltarea digurilor pe circa 1 356 km in cursul inferior al fluviului. Inaltimea digurilor este in prezent de 9 – 10 m, iar latimea, in partea superioara, de 7 – 11 m; ele au dispusi arbori de-a lungul lor, pentru consolidare. Prima confruntare cu fluviul a avut loc in anul 1958, cand la o viitura cu niveluri mai mari ca cea din 1938, cu un debit maxim de 22 000 m³/s, râul a resusit sa fie tinut sub control, intre diguri, prin aportul a peste 2 milioane de soldati si tarani.

Datorita faptului ca circa 400 milioane t de aluviuni se depun in albie, aceasta se inalta cu circa 10 cm anual, fiind necesar ca in ultimele 4 decenii digurile digurile sa fie inaltate si refacute de 3 ori.

Pe Platoul de Loess secetele alterneaza cu perioade foarte ploioase, cand in reteaua de scurgere cu vai adanci de 200 – 300 m se produc eroziuni cu valori execptional de mari. Cele mai excesive fenomene de acest fel se produc in regiunea Dingxi din provincia Gansu. Lipsa de apa pe platou este acuta, deoarece panza freatica este aproape inexistenta, iar apele subterane, situate la mari adancimi, sunt nepotabile, sarate. Aici apa de baut este mai scumpa decat uleiul. Daca, pe vremuri, un calator prin aceasta regiune cerea o paine, o putea obtine fara greutate de la taran, dar acesta nu-si putea permite sa-i ofere calatorului un pahar cu apa.

In aceste regiuni statul a incurajat, in ultimele decenii, saparea de puturi, plantarea de arbori si amenajarea terenurilor, astfel incat astazi 80 % din aceste terenuri sunt salvate de la eroziune. Numai in regiunea Dingxi s-au impadurit peste 67 000 ha de teren. In prezent, pe Platoul de Loess se afla 30 de unitati experimentale si de cercetare de profil, iar pentru retinerea apei si a solului s-a pus in aplicare un sistem complex de amenajare a teritoriului prin terase, reimpadurire si lucrari hidrotehnice pe bazine mici, eroziunea solului fiind astfel controlata pe circa 100 000 km².

Mai in aval, in provincia Henan, s-au construit 70 de ecluze, 50 de conducte sifonale si 68 de statii de pompare pentru a asigura apa celui mai mare sistem de irigatii din tara, care are 1,3 milioane ha. In intreg bazinul Fluviului Galben, resursele de apa sunt folosite pentru a iriga circa 4,7 milioane ha, ceea ce reprezinta a 10-a parte a suprafetei irigate din China.

lanzhou-huanghe-river

Pod peste Fluviul Galben in orasul Zhengzhou

 Un alt mijloc de a imblanzi „dragonul” si de a-i stapani capriciile folosindu-i energia consta in formarea de lacuri de acumulare prin baraje si construirea de hidrocentrale. Potentialul hidroenergetic al fluviului, in cursul sau superior, este foarte mare si conditiile naturale foarte bune pentru construirea de hidrocentrale. Sectorul de la izvor pana la Togtoh, in Mongolia Interioara, pe 3 461 km, este unul din cele mai importante din China sub aspectul resurselor hidroenergetice, evidentiindu-se in special tronsonul de 916 km de la hidrocentrala Longyangxia, din provincia Quinghai, la Quingtongxia, in provincia Ningxia, unde denivelarea este de 1 394m. Incepand cu a doua jumatate a secolului trecut, s-au construit hidrocentrale la Qintong, Liujia, Yanguo, Bapan, Sanmen, Sanshenggong si Tianglar. Ele insumeaza un volum de 23 miliarde m³ apa si o capacitate instalata de 2,41 milioane kW.

Prin aplicarea programului complex de gospodarire si folosire rationala a resurselor de apa, prin amenajarea terenurilor din zona Platoului de Loess, se apreciaza, pe baza masuratorilor din ultimii ani, ca volumul aluviunilor transportate s-a diminuat cu circa 300 milioane t anual. Iata deci ca fluviul, care milenii de-a randul a fost numit  „Durerea Chinei”, s-a transformat intr-unul folositor. In locul intunericului si beznei mortii de altadata, „dragonul” produce si raspandeste lumina,in loc de foamete daruieste belsug, alimenteaza cu apa industriala o multime de uzine si cu apa potabila 12 localitati de marime medie si mare, cu peste 10 milioane de locuitori.

Dr. Ion Zavoianu, Huang He nu mai este durerea Chinei

PADURILE – Plamanul verde al omenirii

padure virgina

In lume, la fiecare minut sunt defrisate peste 20 ha de padure; replantarile se impun ca o cerinta a mentinerii nu numai a functiilor de productie, dar si a celor ecologico-protective ale padurii – „plamanul verde” al omenirii.

Activitate antientropica de dimensiuni uriase

In regim natural, plantele depun o activitate antientropica de dimensiuni uriase. Caracteristicile structurilor vii este faptul ca ele infrunta legea entropiei (epuizarea potentialului), viata fiind o lupta continua impotriva degradarii entropice a materiei. Plantele constituie baza vietii, pentru ca, de fapt, la nivelul lor se realizeaza prin fotosinteza, transformarea (antientropica) a energiei exterioare, primita de la soare, in biomasa, pe al carei consum se sprijina intregul lant trofic (pana la om). Si tot plantelor omul le datoreaza energia resurselor naturale neregenerabile, a combustibililor fosili, care nu reprezinta altceva decat energie solara inmagazinata, prin captarea ei de catre plante, in epoci anterioare, si ajunsa in formele mineralizate actuale fie prin carbonizare (carbuni), fie prin descompunere anaeroba (hidrocarburi), in functie de conditii, a plantelor respective.

Mentionata insusire esentiala a plantelor (verzi) – „autoaprovizionarea bioenergetica” (pe baza sintezei energiei solare) – permite reluarea ciclurilor lor de viata si, privind la nivel global si la scara de ansamblu a continuitatii acestei repetabilitati, ea asigura permanenta prezentei masei vegetale , care reprezinta conditia existentei, in general, a vietii pe Pamant. Intregul regn animal, inclusiv omul, se bazeaza pe bioenergetic pe consumul plantelor; si tot acestea constituie factorul fundamental de reglare a echilibrului ecologic global, prin absorbtia in procesul de fotosinteza a bioxidului de carbon (eliminat de regnul animal in procesele de ardere) si eliberarea concomitenta de oxigen (necesar regnului animal si proceselor de ardere).

padurea

Stocul total de biomasa terestra (sub toate formele de vegetatie existente in viata pe glob) este evaluat, in unitati energetice, la circa 960 miliarde tone echivalent carbune, mult mai mult decat rezervele probate de combustibilii fosili. Iar productia anuala totala de biomasa (respectiv vegetatia care se reinoieste anual) este estimata, in unitati energetice, la un cuantum care il depaseste de 6 ori pe cel global al energiei comerciale consumate actualmente in lume intr-un an (vezi tabelul 1). Gratie plantelor, razele solare care ating un sol fertil sunt transformate, la fiecare cinci ani, intr-o masa vegetala cu un continut energetic echivalent celui al rezervelor dovedite de hidrocarburi.

APORT ENERGETIC BIOMASA

O formidabila uzina biochimica

In acest cadru, rolul padurii este esential, hotarator. In conversiunea energiei solare in biomasa, padurea este incomparabil mai eficienta decat culturile agricole, productia totala de biomasa in padure, ca si valoarea calorica a acesteia, fiind, de regula, de 3 – 4 ori mai mare decat in cazul culturilor agricole. adaugand aportul energetic al zonelor impadurite (circa 4 miliarde hectare), pe cel al zonelor cu arbusti (in total, suprafete de circa 5,7 miliarde hectare), se evidentiaza, potrivit unor aprecieri, ca peste doua treimi din productia de biomasa a uscatului provin din zonele impadurite si cu arbusti, in timp ce doar 8 procente provin din terenurile cultivate; in ce priveste rezervele de biomasa acumulata, ponderile sunt 92 la suta si, respectiv, doar 1la suta. Dispunand de metabolismul cu randamentul cel mai ridicat in procesele bioacumularii, padurea se dovedeste a fi, astfel, o formidabila uzina biochimica a planetei.

padurile Terrei

Ca ecosistem, padurea indeplineste o importanta functie climatica, contribuind activ, prin prezenta sa intr-un anumit teritoriu, la modificarea, de multe ori esentiala, a regimului si calitatii climatului, retinand si filtrand lumina, caldura si precipitatiile, purificand aerul de praf, fum si gaze si asigurandu-i o compozitie normala prin consumul enorm de bioxid de carbon si eliberarea, in schimb, a unei cantitati de 2,7 ori mai mari de oxigen, atenuand extremele de temperatura, marind umiditatea, franand viteza vanturilor, slabind transpiratia plantelor etc.

Concomitent cu functia exercitata in procesul de formare si evolutie a solurilor forestiere, padurea are un rol apreciabil de ordin antierozional, intervenind substantial in conservarea formelor de relief, prin protectia eroziunii de suprafata si adancime, prin impiedicarea alunecarilor si surparilor d teren, prin fixarea nisipurilor miscatoare. Padurea regleaza regimul apelor, inlesnind infiltrarea lor in sol si reducand scurgerile de suprafata si evaporarea, ceea ce favorizeaza aparitia de izvoare si contribuie la regularizarea debitului cursurilor de apa si, prin aceasta, la atenuarea viiturilor si inundatiilor.

Oferind, de asemenea, conditiile necesare de hrana, adapost, reproducere si evolutie filogenetica pentru intreaga lume animala si vegetala aferenta, padurea se manifesta ca un factor esential de conservare biologica si ecologica. Totodata, padurea indeplineste o importanta functie de productie, in primul rand a masei lemnoase, dar si a altor produse (fructe, rasini, uleiuri, ciuperci, plante industriale si farmaceutice, vanat etc.).

Se cere a fi sublinata, de asemenea, capacitatea exceptonala a padurii de refacere, de regenerare, de reproducere din generatie in generatie, la care se adauga deosebita sa capacitate de autoreglare, ceea ce confera permanenta, stablitate, continuitate si siguranta functiilor de productie si protectie ale acesteia.

capra-in-padure

Caracterul reinoibil al padurii nu inseamna insa – asa cum dovedeste insasi experienta – ca atat capacitatea sa de productie, cat si cea de protectie ar fi nelimitate orice s-ar intampla (deci oricum s-ar interveni in viata padurii), ca mecanismul ecosistemic al padurii ar putea rezista la orice vatamari sau chiar ar putea sa vindece orice vatamari, intrucat interventiile care depasesc anumite limite de intensitate si anvergua duc inevitabil la perturbari si dereglari grave, cu toate consecintele ireversibile de ordin productiv sau protector ce decurg din aceasta.

Despaduriri – impaduriri

Despaduririle, care au luat dimensiuni fabuloase, au ajuns sa puna, inca in momentul de fata, probleme ecologice de prima importanta, resimtite pe linia nu numai a desertificarii si eroziunii solului, dar si a destabilizarii regimului precipitatiilor si inrautatirii climatului local.

In lume, in fiecare minut, sunt despadurite peste 20 ha; deci, circa 11 milioane hectare anual. In unele zone, indeosebi din tari slab dezvoltate, defrisarile, neurmate de reimpaduriri, continua intr-un ritm alert. Potrivit FAO, numai in padurile dense tropicale, defrisarile depasesc 7 milioane la fiecare cinci ani, dar replantarile nu ating nici jumatate din acest  cuantum, astfel incat, in cazul prelungirii tendintei, alte 12 milioane hectare vor disparea din fondul forestier tropical pana la sfarsitului deceniului. O astfel de tendinta se dovedeste periculoasa pentru echilibrul mediului inconjurator.

campanievederi31440

Mentinerea functiilor ecologic-protective si, respectiv, productive ale padurii presupune, obligatoriu replantari cel putin in masura defrisarilor; ameliorari ale capacitatii productive sunt, insa, posibile doar pe calea folosirii pentru padurea cultivata a unor specii sau varietati mai robuste si, in plus, mai repede crescatoare. In timp ce in tarile dezvoltate, respectiv pe numai circa doua cincimi din suprafetele acoperite cu paduri la nivel mondial, reimpadurirea este asigurata cantitativ si calitativ, in cele in curs de dezvoltare aceasta ramane inca o sarcina in curs de inteprins.

Defrisarile nejudicioase si necontrolate pentru lemn de foc sau consum industrial au luat o amploare periculoasa. Consecinte negative au si taierile selective in cautarea esentelor rare, care ameninta cu disparitia multora dinte acestea, punand cu acuitate problema intensificarii reimpaduririlor, indeosebi in padurea tropicala, care are un echilibru ecologic foarte fragil (si  care reprezinta mult peste jumatate din totalul suprafetelor acoperite cu paduri din tarile slab dezvoltate sau in curs de dezvoltare).

Padurile – atrag atentia specialistii – trebuie prezervate cel putin in suprafetele existente: deja ele nu mai pot acoperi decat 10 – 15 la suta din totalul suprafetelor in zona temperata si in cele tropicale semiaride. Si, cu toate ca reprezinta circa jumatate din totalul suprafetelor in zonele tropicale cu umiditate medie sau ridicata, actuala proportie se cere, si in zonele respective, a fi pastrata, avand in vedere, indeosebi, fragilitatea si vulnerabilitatea echilibrului ecologic in padurea tropicala. Intensificarea reimpaduririlor se impune cu acuitate, efectul financiar pe care il implica este intr-adevar ridicat, dar efectul este supracopmesator, intrucat semnifica asigurarea consumului sporit de lemn, in conditiile mentinerii suprafetelor acoperite cu paduri.

Conservarea padurii inseamna pastrarea nu doar a functiilor ei ecologico-protective, dar si a functiilor ei de productie, a capacitatii de de furnizare a masei lemnoase si a altor produse, functii deopotriva utile omului si de care acesta beneficiaza in prezent,dar de care va avea nevoie si in viitor.

dr. Ilie Serbanescu, Padurea -plamanul verde al omenirii

Gradina Zmeilor

3-muntii-meses

Acolo unde batranul Someş face un urias cot, trecand in zigzag printre culmile cristaline ce continua spre nord-vest Muntii Mezesiului, acolo, in apropiere de  Jibou, el primeste afluienti pe Agrij si Almas. Raurile imprumuta numele lor celei mai extinse (cca 1 200 km²) si mai tipice arii depresionare din Podisul Somesului – Depresiunea Agrij-Almas.

Strajuita de contraforturile Mezesului si de culmile domoale ale Dealurilor Clujului si Dejului, depresiunea ne apare ca un imens amfiteatru de-a lungul careia cele doua rauri isi croiesc albii largi, cu meandre si tendinte de despletire. Terasele extinse ce insotesc cursurile de apa ori sirul de mici depresiuni de contact au constuit tot atatea vetre favorabile de asezari omenesti.

Sate vechi, cu nume de rezonanta istorica – Traznea, Bozna, Stalna, Sangiorgiu de Mezies sau Buciumi, Romanasi, almasu, Hida – se insira de-a lungul vailor ori sub poalele muntelui. Numai spre nord, aproape de confluienta cu Somesul, depresiunea se ingusteaza mult, incat atat valea Almasului, cat si cea a Agrijului capata un aspect de defileu, primul intre Gilgaul Almasului si Tihau, pe seama gresiilor si conglomeratelor, cel de-al doilea in sectorul Prodanesti, pe seama calcarelor.

Pasii m-au purtat in mai multe randuri pe meleagurile Silvaniei, prin vechile tinuturi ale Chioarului, Lapusului sau Codrului, cat si prin Podisul Someselor ori pe plaiurile Almasului. Dar niciodata nu poposisem in „Gradina Zmeilor”, colt inedit si poate unic in tara, situat pe stanga Almasului, la circa 9 km de Jibou, in bazinul Vaii Incheieturii.

Versantul stang al micii vai Incheieturii, lunga de nici 2 km (cunoscuta de localnici si sub numele de Dosuri), este format dintr-o ingramadire de coloane prismatice, in mare majoritate in pozitie verticala, in forma de ciuperci , blocuri dispuse haotic, ace, stanci cu aspecte ciudate, antropomorfe etc. Ele au stanit imaginatia perpetuu treaza a localnicilor, care le-au numit „Gradina Zmeilor”.

Originea acestor forme de relief ciudate trebuie sa o cautam in tectonica si structura petrografica a regiunii. O falie traverseaza Valea Almasului pe directia vest-sud-vest – est-nord-est. La nord de falie, pe dealul Incheieturii, predomina straturi alcatuite din gresii si microconglomerate, in alternanta cu marne si argile, pe cand la sud, pe Dealul Dosului, apar straturile de Valea Almasului, formate din argile rosi si gresii alterate.

Gradinazmeilor

Aceste diferente petrografice, gradul de fisurare si mai ales dispunerea sub forma unei retele rectangulare au favorizat dezvoltarea unui relief rezidual, sub actiunea proceselor de dizolvare, siroire, dezagregare, gelifractie. Ele au dus la largirea sistemului de diaclaze si la aparitia din ce in ce mai frecventa a proceselor de prabusire. Suprafata structurala existenta aici si-a modificat profilul drept catre unul convex, pana in momentul in care talvegul a atins un orizont argilos-marnos in alternanta cu unul de argile rosi. Pe aceasta suprafata au inceput sa gliseze pachete de gresii si microconglomerate, desprinse din versant, ca urmare a proceselor de degradare, amintite.

Astfel se desprind din platoul usor inclinat blocuri de forma unor prisme paralipipedice ce nu mai au nici o legatura cu versantul abrupt. In virtutea gravitatiei, ele incep sa culiseze pe suprafata stratului de marne si argile, prin masa de pietrisuri, catre talvegul vaii Incheieturii, uneori, asa cum constata profesorul Paul Petcu, cu 40 – 60 cm pe an.

Blocurile astfel desprinse si deplasate sunt supuse unei continue modelari sub actiunea ploii, inghetului si dezghetului etc. Ele ating uneori peste 10 m inaltime in cecinatatea abruptului unde si-au stabilitatea cea mai mare. Toata aceasta  „gradina”, relativ efemera, de coloane, ciuperci, blocuri este strajuita de doua prisme paralipipedice mai mari, numite de localnici  „Zmeul” si „Zmeoaica”.

Apa din precipitatii, ca si cea provenita, ca si cea provenita din topirea zapezilor s-a acumulat cu usurinta in pietrisurile si nisipurile predominant cuartoase de la baza versantului. Acestea, odata acoperite cu pelicule de argila, au format conditii ideale pentru un strat acvifer partial captiv, cu acea declivitate  care sa-i dea caracter de strat acvifer artezian.

Fantanile sapate la contactul cu albia minora a Almasului, care au atins acest strat acvifer, au avut initial caracter artezian. La ploi abundente si indelungate, ele se transforma in adevarate si spectaculoase izvoare arteziene ce ating 1,6 – 2,5 m inaltime.

gradina_botanica_jibou

Gradina Botanica Jibou

 La „Gradina Zmeilor” geograful, dar nu numai el, ci orice calator ce strabate aceste meleaguri, va fi uimit de maretia si fantezia naturii. Dar numai de atat ? Fireste ca nu. Palcurile de padure, pajistile intinse, in alternanta cu ogoarele si livezile – revarsare de flori albe si roz primavara – si, mai ales, satele, satele acestea de oameni gospodari a caror origine se pierde in negura istoriei, te incanta.

Strabatand meleagurile Almasului de la „Gradina Zmeilor” la Poarta Salajului, de la Traznea la Hida si Romanasi, ramai impresionat de imaginea peisajului geografic unic al locurilor, de incarcatura de semnificatie a istoriei milenare romanesti, de originalitatea si personalitatea folclorica si etnografica a tinutului, de frumusetea florilor de mar, de prun, de visin ale primaverii.

Flori, pete de culoare, prezente si la gradina botanica din Jibou, sub cupolele inedite ale serelor, devenite simbol al orasului.

Dan Saucan, Gradina Zmeilor