Moartea stelelor

moartea-stelelor

Ce se intampla cu stelele dupa ce si-au epuizat rezervele nucleare si nu mai sunt in masura sa le aprinda pe cele urmatoare ?

Am vazut ca steaua, mai mult sau mai putin linistit, adesea intr-un mod violent, scapa de prisosul ei de energie. Odata cu energia steaua elimina si materie, pana la parti importante din masa sa.

Dupa ce reactiile termonucleare s-au stins, steaua pierde (radiaza) repede energia, care, nemaifiind improspatata, scade vertiginos, si cu ea scad si fortele interne care au produs expansiunea,iar stralucirea stelei scade. Fortele gravifice ajung preponderente si produc contractia materiei care a mai ramas. Dimensiunile stelei, ca si luminoitatea se reduc mult, iar steaua devine o stea pitica, care mai traieste inca pe baza caldurii acumulate. Dupa ce si-a pierdut si aceasta energie ramasa, nu mai poate lumina si devine o pitica neagra, deci o stea stinsa, adica moarta.

Caile spre stingera stelei sunt mai multe, dupa masivitatea ei.

Daca dupa fazele de mai sus, masa ramasa a stelei este in jur de o masa egala cu a Soarelui sau mai mica, steaua devina o pitica alba. Sub povara propriei sale greutati, mai ales ca elementele grele sunt cele preponderente, steaua se contracta mult, densitatea materiei tot mai ingramadita creste, iar presiunea mare in crestere sfarama edificiul atomic in care electronii formeaza o pavaza in jurul nucleului. Atomii fiind striviti, electronii se elibereaza formand un gaz in care ei ocupa cele mai joase nivele de energie. Asa fiind ei nu mai pot cobori pe nivele mai joase, deci nu mai sunt capabili sa emita energie, formand un gaz degenerat (incapabil sa emita energie).

Am putea face o comparatie cu o sala de spectacole in care se ocupa complet locurile din fata, cei intarziati ocupand locurile ramase in spate. La stingerea luminilor, contrar obiceiului de a se ocupa locurile din fata, nu se poate produce nici o miscare deoarece toate locurile sunt deja ocupate.

life-circle-of-a-star

Nucleele elementelor mai pot emite oarecare energie. Avem astfel o stea in care interiorul e format dintr-un gaz de nuclee aflate intr-un gaz degenerat de electroni, iar in exterior are un strat foarte subtire de atomi intregi nesfarmati.

Firmiturile atomului: nuclee si electronii ocupa un volum mult mai mic decat atomul intreg si de aici volumul mic al piticelor albe. In acest fel o masa cat a Soarelui este inchisa intr-o sfera de acelasi ordin de marime cu Pamantul, de unde rezulta enorma densitate de sute de tone pe cm³. Stralucirea unei pitice albe este abia o sutime sau chiar o miime din aceea a Soarelui, pe care o realizeaza prin caldura stransa in reactiile termonucleare dinainte si intr-o mica masura din miscarea nucleelor elementelor. Timpul de racire a piticelor albe este de cateva sute de milioane de ani, dupa care steaua se stinge sub forma unei pitice negre.

Daca masa ramasa a stelei este in jur de doua mase solare, dupa explozia de supernova, prabusirea ei este mai puternica. Din cauza greutatii mari se surpa nu numai atomii, ci la randullor sunt strivite si nucleele atomilor, care se desfac in protoni si neutroni. Continuarea prabusirii reduce si mai mult dimensiunile stelei, care ajunge la o raza de cativa zeci de kilometri. Ingramadind masa intr-o astfel de sfera mica, steaua, numita stea neutronica, ajunge pana la o densitate de sute de milioane de tone pe cm³.

Desigur, aceste stele sunt prea marunte pentru telescoapele optice,dar spre norocul nostru ele sunt surse radio, proprietate care le face  „vizibile” pentru radiotelescopae. Unele din acestea pulseaza, adica emit impulsuri foarte regulate si foarte scurte de ordinul fractiunilor de secunda. Astfel, in 1967, a fost descoperita prima stea de acest fel, numita pulsar.

Variatia atat de rapida a stralucirii pe unde radio si mai ales regularitatea foarte stricta a semnalelor a dus la o explicatie falsa: ca aceste semnale sunt produse de anumite civilizatii extraterestre care, dispunand de o tehnica grandioasa, ne fac semne disperate pentru a dovedi existenta lor.

pitica-alba
Pitica alba
supernova
Supernova
neutron-star
Stea neutronica
gaura-neagra
Gaura neagra

In urma unor temeinice calcule s-a ajuns la o explicatie satisfacatoare: emisia de unde radio este mai puternica intr-o regiune a stelei care se roteste foarte repede si este situata probabil in jurul polilor magnetici. Deci steaua este un fel de far. Dar, daca o stea, fie si de micile dimensiuni ale unei pitice albe, s-ar roti atat de repede, din cauza fortelor centrifuge mari s-ar imprastia. Deci pulsarul nu poate fi mai mare ca o stea neutronica. Este prin urmare o faza din viata stelei neutronice. cu timpul, pulsatia stelei neutronice se stinge si inceteaza de a mai fi un pulsar.

Pentru mase mai mari, prabusirea este mai intensa, incat sfarma si protonii in particule mai mici, care vor ocupa un volum si mai mic: o masa solara intr-o sfera cu o raza de un metru, cu o densitate necrezut de mare, de ordinul unui miliard de tone pe cm³. Acestea sunt gaurile negre.

Iata deci trei forme prin care steaua isi incheie o indelungata activitate ca izvor de energie. Pana aici se pare ca rolul stelelor este de a aglomera materia pentru a o stoarce de energie si de a umple spatiul cu acest soi de monstri superdensi, transformandu-l incet, incet, intr-un urias cimitir al stelelor in care acestia circula ca niste rechini infometati, cautand sa inghita materia ce leiese in cale.

Gh. Chis, Uzina cosmos

Citeste si: Nasterea stelelor

Citeste si: Viata stelelor

Viata stelelor

stea-fierbinte

Cu reactiile termonucleare incepe a doua faza din viata stelei. Steaua este complet formata, nu se contracta si nu se dilata, fortele fiind in echilibru. De aici inainte steaua revarsa in mod constant aceeasi energie, care alimenteaza intreg sistemul ei de planete, iar aceasta se dezvolta la fel ca si semenele lor din sistemul solar, steaua indeplinind cu demnitate toate functiile Soarelui.

Evolutia stelei depinde de temperatura ei. Vom considera ca fierbinti stelele a caror temperatura la suprafata e mai mare decat aceea a soarelui (6 000 K) si ca reci stelele cu temperaturi mai mici decat a Soarelui la suprafata. Astfel, la stelele fierbinti avem temperaturi pana la 50 000 K, in timp ce la stelele reci ea poate cobori pana la 3 000 K.

De unde provin aceste temperaturi atat de deosebite ?

Din cauza maselor diferite. La o stea cu masa mai mare decat a Soarelui, ingramadirea fiind mai mare se ajunge la temperaturi mai mari si de aceea devine fierbinte, in timp ce la steaua cu masa modesta si temperaturile sunt ca atare, deci devine rece.

Stelele reci ard hidrogenul pe baza lantului proton mai lent, iar stelele fierbinti reusesc sa amorseze ciclul carbon mai pretentios, dar mai darnic, fiind mai rapid. Arderea hidrogenului are loc nu in toata masa stelei (ca un foc de paie), ci numai in centrul ei, unde se atinge temperatura necesara arderii. Aceasta parte este nucleul stelei, a carui masa reprezinta cam o zecime din masa stelei. Aici are loc o ardere lenta (ca a unui lemn de stejar, esenta tare) a hidrogenului care tine timp indelungat, dar diferit, dupa masa stelei.

La stelele masive arderea e mai activa, mai intensa, hidrogenul, desi in cantitate mai mare, se consuma mai repede, iar la cele mici, arderea lenta se extinde pe o perioda mai lunga. La stelele fierbinti arderea hidrogenului in nucleu are loc intre doua milioane si un miliard si jumatate de ani. La stelele ca Soarele si mai reci, aceasta faza tine pana la 12 miliarde de ani.

reactia-termonucleara-de-fuziune-intr-o-stea
Reactia de fuziune termonucleara intr-o stea

Aceasta este cea mai lunga faza din viata stelei, faza de echilibru afortelor sale, in care dimensiunile ei ca si energia pe care o revarsa raman aceleasi. Este faza in care se afla Soarele nostru.

Ce se intampla in acest timp cu tanarul sistem de planete al stelei ?

Planetele se contureaza si, printr-o asezare dupa densitati a materiei, se formeaza straturile solide si fluide, suprafata si atmosfera, toate in campul de radiatii al stelei.

Pe unele planete, unde conditiile sunt favorabile, exista o atmosera analoga cu cea terestra, umiditate suficienta si caldura care nu variaza prea mult (cum e pe Luna). La adapostul atmosferei care cerne radiatiile prea puternice ale stelei, materia anorganica poate sa evolueze spre cea organica, din care vor apare celulele vii si fiintele. Se deruleaza erele geologice, care produc vietatile pana la fiintele inteligente, capabile sa inteleaga legile materiei si sa modifice in folosul lor suprafata planetei pe care locuiesc.

Conditiile de mai sus enumerate sunt esentiale, dar viata e supusa si altor conditii.

Dupa ce steaua termina arderea hidrogenului in nucleul ei, acesta, transformat in heliu inceteaza sa emita energie, se stinge, nu inainte de a aprinde straturile invecinate de hidrogen. Ca si la lemnul aprins la un capat, arderea continua in straturi, dar pe intinderi mult mai mari, de unde mai multa energie impinsa spre exterior. Temperatura care a ramas constanta timp indelungat incepe sa creasca si ea, ca si fortele interne.

Fortele interne ajung sa le depaseasca pe cele gravifice si indelungata pace stabilita intre cele doua forte e compromisa. Fortele interne superioare trec la atac producand dilatarea stelei. Creste raza stelei, dar mai ales stralucirea ei. Pe masura arderii hidrogenului, nucleul de heliu al stelei creste, iar stralucirea ei poate deveni de o mie de ori mai mare. Steaua ajunge o stea gigantica.Aceasta faza de expansiune este a treia faza din viata stelei.

Hidrogenul din stea arde in continuare, pana la epuzare, cand steaua se transorma in stea de heliu. Si aici se termina in general arderea nucleara si odata cu ea si expansiunea stelei.

steaua-betelgeuse
Steaua gigantica Betelgeuse, una dintre cele mai mari stele din galaxia Calea Lactee, de o mie de ori mai mare decat Soarele

In cazul cand steaua este mai masiva decat Soarele, cu masa cel putin dublul celei solare, evolutia ei este mai bogata. Nucleul de heliu din centrul stelei este atat de masiv incat incepe sa se surpe sub povara propriei sale greutati. Un centimetru cub ajungand sa aiba o greutate de un kilogram, contractia rapida a nucleului poate asigura o temperatura de 140 milioane de grade, suficienta pentru a aprinde heliul spre a-l impacheta (cate trei nuclee cu ponderea patru) pentru a obtine carbon (avand ponderea 12) si o mare cantitate de energie. Aceasta stea va functiona ca un agregat cu doua motoare: arderea hidrogenului in straturi si arderea heliului in nucleul ei. Rezulta o mare eliberare de energie, deci o expansiune mai rapida a stelei.

Dupa epuzarea heliului in nucleu, acesta este format din carbon, iar arderea heliului continua in straturi, in urma arderii hidrogenului intr-un strat superior, carefurnizeaza heliul. Steaua isi incheie existenta ca o stea de carbon.

Daca steaua e mai masiva, ca si in cazul precedent, nucleul de carbon masiv se prabuseste la randul sau si poate ajunge la temperatura de amorsare a arderii carbonului carefurnizeaza oxigenul. Tinand seama de arderile anterioare care au trecut in straturi, steaua va avea 3 motoare in urmatoarea ordine:arderea carbonului in nucleu, arderea heliului, apoi mai spre exterior a hidrogenului in straturi. Ne putem inchipui marea cantitate de energie emisa de steaua care va sfarsi ca stea de oxigen.

La stele din ce in ce mai masive, dupa modelul de aici, reactiile termonucleare se succed in ordinea vazuta, ajungand pana la stea de fier. Dar sa retinem un fapt foarte important: o reactie nucleara nu se aprinde in mod automat din cea precedenta. Steaua daca e masiva, prin contractarea nucleului poate completa caldura necesara pentru a aprinde reactia urmatoare.

Deci nu fiecare stea isi epuzeaza continutul de energie pana la fier, ci pana unde e capabila sa aprinda reactiile succesive. Dupa masele lor, vom avea stele de hidrogen, de heliu, de carbon, de oxigen… de fier lasfarsitul arderilor nucleare.

E cert ca o stea masiva cu multiplele sale motoare va urniza cantitati enorme de energie care-i asigura o expansiune rapida, o crestere a stralucirii sale, care salta steaua in categoria supergiantelor.

Odata cu incetarea reactiilor termonucleare, inceteaza expansiunea stelei, deoarece fortele interne descresc si steaua culmineaza ca giganta sau supergiganta.aici se termina faza a treia a vietii stelei. Aceasta faza, scurta in raport cu cea de echilibru, are o durata doar de ordinul a catorva zeci de milioane de ani.

Gh. Chis, Uzina cosmos

Citeste si: Nasterea stelelor

Citeste si: Moartea stelelor

Nasterea stelelor

stea-tanara

O stea, in existenta ei, revarsa torente de energie in jur pe care nu o mai recupereaza. Energia provine din masa stelei, care, desi foarte lent, dar cu timpul se micsoreaza. Energia e eliberata de o reactie termonucleara care transforma un element chimic mai usor in altul mai greu; o stea de hidrogen devine o stea de heliu si asa mai departe.Se schimba deci compozitia stelei.

Pe de alta parte, stelele elimina materie in jurul lor prin radiatie corpusculara lenta (vant stelar) si uneori in mod violent prin jeturi de gaze. La unele stele, peste radiatia corpusculara se pot suprapune mari eliminari de materie, ca la steaua β din constelatia Lira. Altele prezinta explozii puternice, ca steaua P din Lebada. Uneori asistam la o crestere rusca a stralucirii unei stele: pe locul unde cu o puternica luneta abia se zarea o stea minuscula, apare o stea vizibila cu ochiul liber.

Masa stelei se schimba cu timpul, ca si compozitia ei. Steaua nu-si poate reintregi pierderea masei si a energiei sale, pentru ca nu are de unde. Aceasta schimbare continua si in acelasi sens: al micsorarii masei si al cresterii ponderii elementelor sale, este confirmarea evolutiei, adica a vietii stelei.

Din ce se formeaza stelele ?

Fara indoiala din materia zisa neorganizata, care umple foarte neuniform spatiul dintre ele si care, atunci cand e mai densa, apare ca o nebuloasa. Observatia confirma aceasta afirmatie. Sunt stele fierbinti, care au la suprafata temperaturi de zeci de mii de grade, inconjurate de nori de gaze. Intr-un nor de gaze au fost observate niste obiecte (corpuri) stralucitoare, sferice, care isi schimba forma; se pare ca sunt stele in formare, care se deplaseaza impreuna cu norul.

Dovada cea mai concludenta ne-o prezinta doua stele: AE din constelatia Vizitiului si μ din Porumbelul. Sunt asezate departe una de alta pe cer, dar ceea ce surprinde este aptul ca au viteze mari, diferite de acelea ale stelelor din jur. Vitezele lor prea mari si egale in directii diferite ne fac sa le asociem, banuind ca fug din acelasi motiv. Prelungind in sens contrar linia vitezei, avem directia de deplasare in urma (inapoi) a stelei. Directiile celor doua stele se intersecteaza intr-un punct si, mai mult, se poate calcula ca ambele s-au aflat deodata in acest punct, care este situat in marea nebuloasa din constelatia Orion. Deci, ele s-au format in acelasi timp in aceasta nebuloasa, de unde au fost expulzate.

nasterea-stelelor
Nasterea stelelor

Iata in cele ce urmeaza modul de formare a stelelor.

Intr-o masa de gaze exista forte principale: fortele gravifice sau greutatea particulelor care tinde sa le ingramadeasca spre centru si fortele de expansiune, zise forte interne, care cauta sa dilate cat mai mult gazul. La fel se intampla si in interiorul stelei : fortele gravifice produc contractarea stelei, iar fortele interne cauta sa produca expansiunea ei. Intreaga viata a stelei e o lupta intre aceste doua forte: daca fortele gravifice sunt prea mari, steaua se afla in faza de contractie (prima faza); daca ele sunt egale steaua este in echilibru, pastrand aceleasi dimensiuni (faza a doua); daca fortele interne sunt preponderente, ele duc la dilatarea stelei (faza a treia).

La inceput putem admite ca materia interstelara formeaza nori de materie, la o temperatura scazuta. In acest caz, fortele interne sunt foarte reduse, iar fortele gravifice dominante incep sa comprime norul. Aici porneste prima faza din evolutia stelei. Norul neuniform are unele regiuni unde materia e mai densa. Acestea vor atrage materia din jur devenind centre de ingramadire, care cresc tot mai mult. Fiecare particula a norului tinde spre unul din din centre, incat norul se rupe in parti, de forma sferica in jurul centrelor. In fiecare din acestea, materia continua sa se condenseze tot mai mult, formand niste gauri negre deoarece nu emit energie.

E drept ca ingramadirea materiei produce o incalzire a gaurii (globulei), dar prea mica pentru a razbate in afara ei. Fiecare particula ce intra in ingramadire fiind in miscare, deoarece stim ca materie in repaus nu exista, totalitatea miscarilor particulelor da globulei o miscare de rotatie. Globulele negre pot fi observate ca niste pete negre pe fondul cerului luminat de o nebuloasa.

Sa urmarim mai departe o globula neagra. contractandu-se in continuare se incalzeste; o parte din energie razbate spre exterior si globula incepe sa se lumineze in rosu. Zicem ca globula a devenit o protostea. Fortele interne cresc, dar inca nu sunt destul de puternice pentru a opri contractia produsa de fortele gravifice.

protostea
Protostea

Contractarea are si faze rapide, adica prabusiri, cand intr-un timp scurt volumul stelei se micsoreaza mult. Putem da un exemplu: o cladire ocupa un volum al sau. In urma unei calamitati, cladirea se prabuseste, spatiile goale (incaperile) dispar, iar molozul rezultat, desi contine toata materia cladirii, va ocupa un volum mult mai mic.

La fel se intampla si cu protosteaua: volumul ei se micsoreaza mult, comprimarea rapida eliberand mult mai multa energie decat faza lenta de contractare. Acum, protosteaua are indeajuns de multa energie pentru ca moleculele din interior sa fie disociate (rupte in atomii ce o compun). Dar desfacerea (disocierea atomica)  nu se opreste aici: atomul incalzit pierde electronii devenind un ion. Materia se ionizeaza. La temperaturi crescande, ionii pierd toti electronii, devenind nuclee, gata sa produca reactii. Tot mai multa energie iese din protostea care astfel devine mai stralucitoare si culoarea ei tinde spre galben.

Concomitent, are loc si un alt fenomen. Daca raza protostelei, in urma contractarii, se micsoreaza, aceasta se va roti tot mai repede. Protosteaua se turteste mult si se apropie de forma unui disc (o sfera foarte turtita). Materia la marginea discului nu poate urmari rotatia tot mai rapida a protostelei si se rupe de aceasta, formand un corp aparte. Corpul rupt e o parte mica a protostelei si se cazneste sa se roteasca in jurul protostelei-mama, dar intarzie mereu in rotatia sa si, din cauza frecarii cu mediul prin care trece, se desface in mai multe bucati. Acestea se rotunjesc, formand niste sfere care, la randul lor, se contracta in jurul centrelor lor. Astfel apare o familie de corpuri: protosteaua-mama si un numar de puisori ai ei. Acestia, avand mase mici, desi se contracta, nu sunt in stare sa se incalzeasca prea mult, ci se racesc, formand corpurile reci la suprafata, numite planete.

Sistemul planetar apare deci in urma evolutiei stelelor ca un accident, la un moment dat. Planetele se vor roti, cu viteze mai mici, in jurul protostelei.

Marea masa a protostelei isi urmeaza mai departe evolutia. Se contracta in continuare, de unde cresterea temperaturii pana la milioane de grade absolute. Fortele interne cresc, dar inca nu sunt capabile sa opreasca contractarea, ci doar s-o incetineasca. Cand se ajunge la temperatura de amorsare a hidrogenului, incepe o eliberare masiva de energie: fortele interne ajung pe cele gravifice. Contractarea se opreste, iar protosteaua devine stea. Toata evolutia pana aici are loc in aproximativ zece milioane de ani.

Gh. Chis, Uzina cosmos

Citeste si:Viata stelelor

Citeste si: Moartea stelelor

Sfericitatea Pamantului – cunoscuta inca din antichitate

globul-pamantesc

De-a lungul istoriei, aria cunostintelor geografice, mult timp redusa la un spatiu destul de restrans, n-a impiedicat  – totusi – incercarile, repetate, de a obtine o imagine mai cuprinzatoare asupra Terrei, de a deslusi limitele dintre uscat si ape, de a largi orizontul.

In antichitate, ganditorii eleni, preluand si sintetizand cunostintele acumulate de invatatii din Orientul Apropiat, au ajuns ei insisi la formularea unor ipoteze menite sa elucideze infatisarea planetei pe care traim.

Thales din Milet (cca 624 – cca 546 i.e.n), filozof materialist si matematician, fondatorul Scolii care poarta numele localitatii sale de origine, este considerat intemeietor al geografiei greciei antice. Elevul sau, Anaximene (585 -525 i.e.n.), i se atribuie intocmirea primei harti geografice. Geograful si istoricul Hecateu (540 – 470 i.e.n.), si el discipol al Scolii din Milet, vorbeste despre  marea unica ce scalda tarmurile Europei, Asiei si Lybiei (Africii). Mai tarziu, Herodot (484 – 425 i.e.n.),  „parintele istoriei”, dar si ilustru geograf, recunoaste, la randul sau, existenta marii unice.

Dar conceptia despre forma sferica a Pamantului a reprezentat, incontestabil, cea mai importanta realizare a geografiei antice. Filosoful si matematicianul Pitagora (560-500 i.e.n.), intemeietorul Scolii pitagoreice, sustinea sfericitatea Pamantului, ipoteza admisa si de Parmenide din Eleea (cca 540 -inceputul secolului al V-lea i.e.n.) si de cativa discipoli ai sai.

Aceasta conceptie il face pe filozoful Aristotel (384 -322 i.e.n.) sa creada ca pe intinderea de ape, la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), se poate ajunge in Asia. Afirmand sfericitatea Terrei, invatatul Eratostene (cca 275 -cca 195 i.e.n.) din Alexandria, stabileste chiar o metoda de determinare a lungimii arcului de meridian al globului pamantesc, dar exprimarea in stadii egiptene, a caror lungime a ramas necunoscuta, nu ne permite aprecierea exactitatii calculelor sale. Istoricul si filosoful Posidonius (135 – 50 i.e.n.), originar din Siria, a incercat in doua randuri sa afle circumferinta Pamantului, insa ajunge la rezultate eronate, inferioare celor reale.

harta_pomponius_mela
Lumea dupa Pomponius Mela. Continentele din emisfera nordica sunt scaldate de apele unite ale marilor si ocianelor; ipoteticul continent sudic locuit de antihtoni („cei de dincolo”) este, de asemenea, incojurat de ape.

Teoria oceanului mondial unic – afirmata de Posidonius, sustinuta de Strabon (63-19 i.e.n.), autorul impunatoarei Geografia, iar apoi de Pomponius Mela, geograf latin originar din Spania, care a trait in mijlocul primului secol al erei noastre – impreuna cu sustinerea sfericitatii Pamantului au exercitat o covarsitoare influienta asupra conceptiilor din Epoca marilor descoperiri geografice.

Teoria astronomului, matematicianului si geografului Ptolemeu (90 – 168), opusa existentei oceanului mondial, admisa si in epoca Renasterii, avea sa fie partial infirmata la sfarsitul secolului al XV-lea prin ocolirea Africii de pertughezul Vasco da Gama, de istoricele calatorii ale lui Columb si cu desavarsire inlaturata de prima circumnavigatiune.

Geografii din antichitate, adepti ai sfericitatii Terrei, au emis si ipoteza existentei unei mase continentale aflate pe o parte insemnata a emisferei sudice; prezenta intinselor continente ain emisfera nordica i-a determinat sa afirme ca si in cea sudica  – pentru  „echilibru” –  ar trebui sa existe un continent care, mai tarziu, a primit denumirea Terra australis. Ipoteza existentei unei uriase mase continentale sudice s-a mentinut peste doua milenii. Spre Terra australis incognita s-au indreptat cautarile navigatorilor, prilejuind alte importante descoperiri. Treptat, limitele ipoteticului continent austral au fost considerabil reduse, ajungandu-se la situarea acestuia dincolo de Cercul polar de sud si, pana la urma, la descoperirea Antarcticii.

erdapfel
Primul glob terestru geografic, „Erdapfel”, realizat de cosmograful german Martin Behaim

Peste secole, in epoca Renasterii, n-au lipsit sustinatori ai unitatii oceanului si sfericitatii Terrei. Pierre d’Ailly (1350-1420), teolog si cardinal francez, autor a peste o suta de lucrari, sustine in Imago Mundi (Imaginea Lumii) – devenita apoi cartea de capatai a lui Columb – sfericitatea Pamantului. Cosmograful Paolo Toscanelli (1397 -1482), si el adept al formei sferice a Pamantului, a intocmit o harta pe care coastele rasaritene ale Asiei erau reprezentate in marginea apuseana a Oceanului Atlantic. Ambii au afirmat ca distanta intre Europa si Asia n-ar fi prea mare, eroare care a infierbantat imaginatia lui Columb si a altor navigatori.

Sfericitatea Pamantului isi gaseste concretizarea in anul 1492, prin realizarea primului glob terestru geografic, „Erdapfel” („Marul terestru”) de catre cosmograful german Martin Behaim (1459 -1507). El a propus, intr-o scrisoare redactata de medicul si umanistul Hieronymus Munzer, la cererea Imparatului Maximilian I (1493-1519), si adresata lui Joao al II-lea (1481 -1495), o calatorie spre apus in cautarea fabulosului tinut Cathy.

Globul reprezenta un argument pentru reusita acestei tentative. Intuitia lui Behaim a ramas fara ecou, intrucat Columb – pe care cosmograful german, probabil, il intalnise in anii petrecuti la Lisabona – a infaptuit in 1492 celebra sa calatorie despre care Behaim nu avusese inca de stire.

 

Itinerare cubaneze

cuba
Havana, Cuba

Situata in Arhipelagul Antilelor Mari din Marea Caraibilor, Cuba, tara cu pamantul scaldat in lumina vie a soarelui tropical, detine o suprafata de 110 922 km². Teritoriul ei cuprinde este 1 600 de insule si formatiuni coraligine. Cele mai imortante sunt insulele Cuba si Pinilor, celelalte fiind grupate in mici arhipelaguri: Colorados, Sabana-Camaguey, alcatuite mai ales din insule stancoase (cayos).

Cea mai mare dintre aceste insulite, Insula Romano, acoperita in mare parte cu paduri de esente tari, cu plajele umbrite de uriasele coroane ale palmierilor ce ofera locuri minunate pentru destindere, Jardines de la Reine si Canarreos, carora unii geografi le alatura Isla de Pinos, de pe ale carei inaltimi centrale privirea este incantata de minunate peisaje cu ape repezi si tumultoase, cu paduri de pini tropicali si palmieri, cu salba de peisaje marginite de cocotieri.

Tarmurile insorite ale Cubei sunt caracterizate prin multimea de golfuri – peste 200 – ce au o configuratie deosebita. Aceste golfuri au asectul unui buzunar, cu o intrare foarte ingusta, fiind numite  „bahias de balsa”; ele asigura mari avantaje pentru instalatiile portuare, oferind un adapost natural ideal. Marile porturi, cum sunt Havana, Mariel, Cabanas, Honda, Santiago de Cuba si altele, sunt instalate in  „bahias”.

Dantelarea puternica a tarmului face ca lungimea acestuia sa ajunga la valori mari. Astfel, Insula Cuba insumeaza cca 3 500 km de coaste, iar lungimea tarmurilor tuturor insulitelor din arhipelagul cubanez ajunge la 11 000 km. In lungul litoralului se desfasoara una din cele mai lungi bariere de corali si recifi (seboruco) din lume.

cuba-map
Harta Cubei
capitoliul-cubanez
Capitoliul cubanez
itinerare-cubaneze
Plaja cubaneza

Insulele cubaneze urmaresc dispunerea sistemelor muntoase ce au dat nastere arhipelagului. Acesta are aspectul unui urias arc, cladit pe scheletul unor „valuri” succesive de inaltimi. „Sirenele” din Cuba au o dispunere paralela, sub forma unor benzi arcuite, in trepte, ca un urias amfiteatru. Cea mai inalta treapta este Sierra Maestra ce are in Pico Turquina (Muntele Albastru) cea mai mare altitudine din Cuba  – 2 005 m.

Sierra Nipe si Sierra Cristian formeaza urmatoarea treapta, ceva mai joasa, iar Sierra de Cubitas este amplasata mai spre vest, atingand in Pico San Juan 1 156 m.

La sud de Havana se gasesc resturi ale unei sierre care au asectul unor maguri cu altitudini mai modeste. Ultima treapta apartine sierrelor Organos si del Rosario. Denumirea Sierrei Organos sugereaza imaginea unei orgi, in timp ce Sierra del rosario are pante domoale, cu vai adanci si inguste.

Intre aceste sierre se afla una dintre cele mai frumoase si moderne localitati balneare, Soroa, in depresiunea cu acelasi nume. Ea este renumita si prin bogata gradina de orhidee a Academiei de Stiinte care are, pe langa varietatile cubaneze ale acestei plante, si multe exemplare din America Latina si India. Gingasia formelor, gama infinita de culori ofera privitorului momente de neegalata incantare.

soroa-gradina-de-orhidee
Gradina de orhidee din Soroa

gradina-de-orhidee-soroa

orhidee-cubaneza

purple-orchid

In general, vegetatia Cubei imresioneaza prin bogatia de specii, prin varietatea de manifestare a  „lumii verzi”. De la orhidee la cele peste 30 de specii de palmieri, de la arborii cu lemn tare la sebia (arborele de bumbac), de la pini la cocotieri, de la cactusi si agave pana la padurea de mangrove, totul copleseste prin frumusete si culoare.

Cea mai mare parte din suprafata Cubei revine insa platoului calcaros cu altitudinea cuprinsa intre 100 si 300 m care, in afara dolinelor si poliilor – formatiuni tipic carstice – este presarat cu  „mogote”, inaltimi calcaroase izolate, conice sau aproape ciindrice, cu varfuri colturoase, acoperite cu vegetatie densa de arbusti. dezagregarea calcarelelor, datorita eroziunii, a dat nastere solurilor bogate in argile rosii sau negre de mare fertilitate, oferind conditii propice culturilor de trestie de zahar, tutun, cafea etc.

Apele de infiltratie formeaza izvoare subterane sau pesteri ce dau acestor regiuni un plus de frumusete. Dintre pesteri, ale caror interioare isi dezvaluie imaginea de basm in luminile colorate, unele au fost electrificate; acesta este cazul lui Cueva Jose Miguel si Cueva de los Indos.

Principalul factor care influienteaza dezvoltarea vegetatiei, precum si evolutia reliefului, este clima tropical-umeda a acestor meleaguri. Marea cantitate de precipitatii, 1 000 – 2 000 mm/an, si temperatura medie de  +20 °C, fac ca vegetatia sa fie verde in tot timpul anului si ajuta la realizarea a doua pana la patru recolte pe an. Singurul mare neajuns al climei este formarea, in bazinul Marii Caraibelor, a acelor temute  „hurricanos”, vanturi violente, de intensitatea uraganelor, care afecteaza intreaga viata a arhipelagului, soldandu-se uneori cu pagube insemnate.

uragan-deasupra-cubei

uragan

uragan-cuba

Datorita dimensiunilor Insulei Cuba – 1 200 km lungime si 100 km latime – lungimea raurilor nu depaseste 200 km. Doar raul Canta are 241 km. Debitele variaza in functie de anotimp: vara (lunile mai -octombrie) ele sunt maxime, pentru ca in anotimpul secetos unele sa se piarda, in drumul lor spre mare, in mlastinile intinse din lungul litoralului.

Toata natura Cubei te fascineaza prin inedit si frumusete, dar ceea ce are mai bun acest pamant sunt oamenii ei, calzi si ospitalieri.

Insula Cuba a fost descoperita de Columb in timpul primei sale calatorii din anul 1492, ea devenind colonie spaniola in 1511. Primele asezari pe care le infiinteaza spaniolii sunt Baracoa – 1512, Bayamo – 1513, Trinidad, Camaguey – 1514, Santiago de cuba si Havana – 1515. In acele timpuri, Cuba era cunoscuta drept  „cheia Lumii Noi si bastion al Indiilor Apusene”, deoarece ea juca pe atunci rolul de antrepozit intre bogatiile Americii si Spania.

Incercarea de cucerire a Cubei de catre englezi in secolul al XVIII-lea se soldeaza cu un esec, astfel incat tot spaniolii o vor stapani pana la finele secolului al XIX-lea. Dupa patru secole de stapanire de catre colonistii spanioli, cubanezii, sub conducerea lui Jose Marti, ganditorul si luptatorul Cubei pentru libertate, va reusi sa-si castige independenta nationala in 1898. In amintirea acestui mare erou al tarii, la Havana, in Plaza de la Revolution, se inalta un obelisc si statuia lui Marti.

Dupa castigarea independentei, capitalurile nord-americane au influientat puternic viata economica a cubei. Tara va deveni o sursa de materii prime (cupru, nichel, calcopirita, crom etc.) si un loc de distractii pentru potentatii straini. peste aceasta stare de lucruri se va suprapune, in 1952, regimul de teroare si coruptie al dictatorului Batista.

Armata revolutionara condusa de Fidel Castro Ruiz si Camilo Cienfuegas va inlatura definitiv, la 1 ianuarie 1959, regimul lui Batista. in aceste conditii se va instaura comunismul pentru prima data intr-un stat american. dupa abolirea regimului dictatorial al lui Batista s-a trecut la reforma agrara, desfiintandu-se marile latifundii si improprietarindu-se taranii fara pamant; s-au creat asociatii colective de exploatare a pamantului si s-au diversificat culturile. S-au construit numeroase locuinte, dispensare si scoli.

monumentul-lui-jose-marti
Monumentul lui Jose Marti
revolutia_cubaneza
Revolutia cubaneza

 

che-guevara
Statuia lui Che Guievara de la Santa Clara

 

In acelasi timp s-a reorganizat industria existenta (zahar din trestie de zahar, tutun, conserve – mai ales din fructe tropicale) si s-au pus bazele unor  ramuri noi ae industriei grele (metalurgica, constructii de nave, chimica, materiale de constructii) si usoare (textila si de confectii).

Populatia Cubei se ridica astazi la 11, 27 milioane locuitori, din care 2,1 milioane traiesc in Havana, capitala Cubei. Alte orase mai importante sunt Marianao, Guanabacoa, Regla, Santa Maria del Rosario, Santiago de las Vegas si Alamar.

Havana, capitala Cubei,este unul dintre cele mai frumoase orase ale intregii Americi.Privita fie dinspre mare, fie dinspre uscat, ea ofera o minunata panorama. Ceea ce individualizeaza orasul este alternanta ansamblurilor arhitectonice cu linii zvelte si culori luminoase ale zgarie-norilor din cartierele comerciale cu cea a edificiilor construite in stilul vechii arhitecturi coloniale spaniole si modernele cartiere de locuinte ridicate in ultimii ani. Toate par a fi imbratisate de vegetatia luxurianta tropicala si oglindite in apele incredibil de albastre ale marii.

havana_cuba
Havana, capitala cubei
edificio_focsa-la_habana-cuba
Zgarie-nori din Havana
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Catedrala catolica din Havana
habana_vieja_de_noche
Havana noaptea
Cuba, Havana Province, near Havane, Playa del Este
Plaja cubaneza

 

Si celelalte localitati ale cubei au suferit importante transformari, cartierele mizeriei au disparut, lasand loc blocurilor. La randul lor, unele dintre frumoasele cladiri vechi au fost renovate, toul in ideea unei armonioase imbinari intre vechi si nou, intre frumos si util, atat de caracteristica vremurilor noi ale Cubei contemporane.

Camelia Anghel, Itinerare cubaneze

Plantele, bogatia verde a planetei

natura

Existenta si dezvoltarea vietii pe Pamant in actuala ei forma sunt posibile numai multumita plantelor. Rapida lor raspandire pe planeta noastra a contribuit la creearea in atmosfera a unei mari cantitati de oxigen, ceea ce a reprezentat o foarte importanta premiza pentru aparitia animalelor de astazi, a caror existenta este de neimaginat fara prezenta oxigenului.

Organismele vegetale au proprietatea exclusiva de a sintetiza substante comestibile, transformand, cu ajutorul clorofilei aflate in organeitele verzi (cloroplastele) si al energiei solare, apa si bioxidul de carbon din aer in materie organica. Astfel, in procesul evolutiei multimilenare, ele au reusit sa intinda o imensa punte energetica  „verde” intre Soare si Pamant. De aceea se si spune ca noi toti suntem intretinuti de lumea tacuta a plantelor verzi. Ele sunt cele care aduc Soarele la masa omului.

Astazi plantele hranesc si imbraca populatia de sapte miliarde a Terrei. Ele filtreaza aerul pe care in ultimii ani omenirea il polueaza din ce in ce mai mult cu gaze otravitoare produse de activitatea industriala. Din plante se obtine material lemnos pentru incalzit si pentru producerea mobilei, a preparatelor medicamentoase s.a. Toate plantele, incepand cu reprezentantii microscopici ai plantonului vegetal din Oceanul Mondial, cu imensele alge cafenii, cu florile si ierburile livezilor si pana la gigantica secovia, la eucalipt si baobab, sunt in stransa legatura cu existenta noastra cotidiana, jucand un rol tot atat de important si pentru pastrarea echilibrului general in natura vie.

Omul si plantele au fost nedespartiti tovarasi de drum inca de la aparitia lui Homo sapiens. Nu incape nici cea mai mica indoiala ca stramosii nostri cei mai indepartati au aparut in paduri si, obligati de conditiile existente atunci, au consumat in princial hrana vegetala. Cu trecerea timpului, oamenii primitivi au pus stapanire pe suprafete tot mai mari de pamant, incluzand in meniul lor zilnic noi si variate plante.

De la omul primitiv noi am mostenit priceperea cultivarii cerealelor, a ingrijirii pomilor si a vitei de vie. Oamenii de stiinta au gasit dovezi incontestabile care demonstreaza ca primele incercari ale stramoslor nostri de cultivare constienta a unor specii vegetale au avut loc la munte. Abia dupa mii de ani au aparut cunoscutele asezari agricole de pe vaile Tigrului, Eufratului, Nilului, Gangelui, Hwangho. Indiscutabil, aceste civilizatii dispuneau de o agricultura foarte bine organizata.

agricultura-neolitica
Agricultura neolitica

Este interesant de stiut ca majoritatea speciilor vegetale folosite astazi de oameni provin din Asia, Africa si America. Europa a dat omenirii doua sau cel mult patru specii. Deosebit de saraca in plante folositoare este Australia, unde pana la venirea albilor si pana la aducerea de catre ei a unor specii de plante de cultura, populatia nu a cunoscut deloc agricultura, neconsumand in afara de carne decat radacinile, frunzele si semnitele unor specii salbatice.

Initial, agricultura civilizatiilor timpurii a avut un caracter inchis, adica nu existau decat zone delmitate, consacrate unor culturi alimentare tipice. Treptat, odata cu dezvoltarea comertului, cu migratiile si razboaiele, aceste zone „inchise” au inceput sa-si piarda contururile rigide, generalizandu-se procesul de raspandire a plantelor de cultura.

Fenicienii au jucat un rol istoric in aceasta privinta. Cu corabiile lor e care si le-au construit din cedru libanez, ei au strabatut toata zona Marii Mediterane, au patruns in Marea Neagra, au vizitat, pesemne, India si Insulele Sondelor si au facut inconjurul Africii.

Raspandirea plantelor in intreaga lume a fost posibila dupa crearea marlor drumuri comerciale, pe care au prins apoi a se perinda caravanele incarcate cu marfuri. In principal, aceste caravane transportau produse de origine vegetala si animala. S-a asigurat astfel transportarea la distante mari a celor mai diferite fructe uscate, seminte, tuberculi, semanate apoi in ogoare si gradini. Unele specii au fost raspandite de om inconstient, prin invadarea de pamanturi straine sau prin trecerea unor turme mari dintr-o tara intr-alta, semintele fiind prinse de părul, lana sau picioarele animalelor. Un mare merit pentru raspandirea in Europa a numeroase plante asiatice revine arabilor, care, negustori destoinici, ne-au adus in secolele al VII-lea, al VIII-lea orezul, trestia de zahar, bumbacul si fructele citrice.

Desi strabunii nostri au cultivat cu grija princpalele specii de plante cerealiere si oleaginoase, masa lor era saraca in mancaruri vegetale si destul de monotona.

porumb-si-grau

In sprijinul acestor afirmatii pot fi folosite urmatoarele exemple interesante:

Rosiile au fost aduse din America in Europa de spanioli, fiind timp indelungat cultivate doar ca plante decorative. Oamenii le considerau otravitoare si se temeau sa le manance. dupa ce s-au ncredintat ca fructele plantei sunt inofensive, au inceput sa le consume verzi.

Astazi se stie ca in urma cu 5 000 de ani orumbul constiuia hrana principala a intregii populatii a continentului american. In Europa nu a fost adus decat in secolul al  XVI – lea de catre oamenii lui Cristofor Columb. La fel ca rosiile, el a fost cultivat ca lanta decorativa. Abia ajuns in mainile turcilor, porumbul a fost apreciat pentru calitatile lui nutritive, fiind raspandit in granitele imperiului otoman sub numele de  „grau turcesc”.

De o istorie aroape identica a avut parte si o alta cultura. Este vorba de cartofi ai caror tuberculi constituie astazi hrana de baza a numeroase popoare de pe Vechiul Continent. Primele exemplare din aceasta planta au fost aduse din Chile spre mijlocul secolului al XVI-lea, florile de cartof fiind timp indelungat apreciate de spanioli pentru frumusetea lor. Abia dupa o suta de ani si-a dat seama populatia euroei de splendidele calitati nutritive si de placutul gust al cartofilor, incepand sa-i cultive masiv.

O evolutie interesanta o are in europa si soia, planta care din cauza calitatilor extrem de valoroase ale semintelor ei a fost denumta in gluma  „vaca verde”. Cultvata de chnezi din timpuri imemoriale, soia si-a gasit o a doua patrie in europa abia in secolul al XVIII-lea. Taranii europeni mult timp insa nu au vrut sa o cultive, nestiind cum se pot gati fructele ei. Ulterior, si-au dat seama de greseala si au apreciat calitatile deosebite ale acestei plante. Pastaile ei verzi, ca si fasolea verde, se pot gati, oferindu-ne o mancare excelenta. Cele mai valoroase sunt insa semintele coapte, din care se obtine un delicios ulei, folosit in scopuri culinare si industriale.

*

Populatia Pamantului se inmulteste pe an ce trece din ce in ce mai mult. In anul 2015, dupa datele furnizate de UNESCO, ea a depasit colosala cifra de 7 miliarde. Desi oamenii de stiinta de orientare optimista demonstreaza ca surafetele arabile de care dispune globul pamantesc, daca sunt nsamantate cu soiur de inalta productivitate, pot asigura hrana necesara chiar si pentru o populatie de 30 de miliarde de persoane, s-a trecut inca de pe acum la depistarea unor noi resurse de hrana vegetala valoroasa, cautandu-se posibilitati de obtinere si cultivare a unor soiuri de plante cu o productivitate sporita.

Foarte mult se conteaza in aceasta privinta pe alge, unele dintre ele reprezentand adevarate fabrici de proteine. Algele acumuleaza substante cu o rdicata valoare nutritva, intrucat, cu ajutorul clorofilei proprii, ele sintetizeaza albumine, hidrocarburi, vitamine si alte substante bologice active. Comparand roductivitatea algelor cu a rincalelor plante cerealiere, intram in posesia unor date edificatoare. Granele contin intre 6 si 12 % roteine si dau, in cazul unei recolte extrem de bune, pana la 2 500 kg/ha. Continutul in proteine al algelor este de peste 50 %, iar roductivitatea la hectar o depaseste de zeci de ori pe cea a culturilor cerealiere. In plus, cresterea algelor oate fi dirijata, adaugandu-se in mediul acvatic respectiv substantele necesare.

alge
Alge marine

Ideea folosirii algelor ca hrana pentru oameni si animale dateaza de zeci de ani. Primele experiente au inceput cu Chlorella care in prezent se bucura de o mare popularitate, precum si cu alte specii de alge verzi unicelulare. Cercetari intense se desfasoara in aceasta directie in multe tari ale lumii.

Viitorul va arata daca se justifica sau nu cultivarea algelor pe scara industriala si in ce masura oamenii vor gusta biftecurile proteice din spirulina sau paine cu amestec de faina de alge.

Clonarea

clonarea

Ideea inmultirii asexuate (vegetative) la organismele superioare dateaza de mult. Botanistul australian Haberland si-a exprimat, la inceputul secolului AL XIX-lea, convingerea ca nu va fi departe ziua cand dntr-o singura celula se va putea obtine planta intreaga. John B. Haldane, cunoscut savant englez, a prezis si posibilitatea crearii de oameni pe cale asexuata, subliniind chiar anumite avantaje care ar rezulta de aici pentru societate.

Pentru ca randurile ce urmeaza sa fie mai bine intelese de cititorul nostru, vom reaminti cateva notiuni de baza ale stiintei despre ereditatea organismelor  – genetica.

Ereditatea este un proces prin care toate fiintele vii  – virusuri, bacterii, plante, animale si om – se reproduc pe ele insele sau, in ultima instanta, creaza fiinte ce pot fi atribuite, fara cea mai mica ezitare, aceleasi specii biologice.

In antichitate, Lucretiu compara intr-un mod foarte original ereditatea cu transmiterea faclei prin stafeta – la fel, din generatie in generatie, este transmisa si  „facla vietii”.

In zilele noastre, toata lumea este de acord ca atat particularitatile specifice din constructia si functiile celulelor aflate in tesuturi si organe, cat si trasaturile caracteristice si activitatea lor se datoreaza nucleelor.De nucleele celulare depinde cea mai interesanta si enigmatica proprietate a organismelor – transmiterea trasaturilor proprii catre urmasi. Asa ca au perfecta dreptate cei care afirma ca ereditatea reprezinta una dintre cele mai de seama manifestari ale materiei vii. Multumita ei este exclus orice pericol ca elefantul sa nasca soareci si, tot multumita ei, omul va naste vesnic oameni.

Orice nucleu celular este constituit din structuri fibroase caracteristice ADN-ului care formeaza cromozomii. La randul lor, acestea sunt compuse din particule mai mici – gene, fiecare gena raspunzand de transmiterea prin ereditate a uneia din trasaturile organismelor. Unor gene li se datoreste culoarea ochilor, altora culoarea parului, forma si dimensiunea nasului, dispunerea strict individuala a liniilor digitale la oameni. Din cartoteca genelor cromozomilor fac parte si planurile constructive ale tuturor  celulelor  si ale celor mai diferite molecule proteice produse de ele. Cu alte cuvinte, in cei 46 de cromozomi ai omului sunt inregistrate toate caracteristicile lui.

celula_umana

In timpul dezvoltarii embrionului, in functie de diviziunea celulelor, un set complet de cromozomi (si de gene) se afla in toate celulele organismului  – in celulele ochilor, pielii, creierului, sistemului digestiv. Este insa evident ca in celulele oculare nu functioneaza decat  genele care raspund de activitatea acestor organe, iar nu genele care, de exemplu, raspund de activitatea ficatului.

Iar celulele splinei, desi dispun si ele de o informatie genetica completa, sintetizeaza numai proteinele ce le sunt specifice, nu si cele ale ficatului. Exista deci gene ce par a fi blocate sau ascunse. Ce s-a putut intampla cu acestea ? S-au deteriorat oare in procesul dezvoltarii individuale si al delimitarii organelor sau au fost deconectate ?

Timp indelungat intrebari similare nu au dat pace specialistilor in biologie celulara si moleculara. De aceea, oamenii de stiinta au primit cu mare intees comunicarea facuta la mijlocul anlor  ’50 ai secolului trecut de Brigs si King. Ei au inlaturat nucleul ovulului de broasca nefecundat si au transplantat in aceasta celula denucleizata un nucleu dintr-o celula de embrion de broasca in curs de dezvoltare. Spre marea lor mirare, s-a obtinut o broasca perfect normala !

La acelasi rezultat s-a ajuns si atunci cand intr-un ovul denucleizat de broasca a fost transplantat un nucleu de celula intestinala. Aceste uluitoare rezultate vorbesc cu elocinta despre unul si acelasi lucru: sub influienta citoplasmei ovulului, nucleul transplantat  „uita” de specializarea sa si  „apeleaza” la o informatie genetica care ii permite sa reproduca intregul organism.

disectie-broasca

Aceste experiente dovedesc ca informatia depusa in spirala dubla a ADN-ului este foarte rational folosita. La fel ca intr-o gigantica centrala telefonica prin care putem asigura o legatura permanenta cu orice abonat, enzimele specializate care actioneaza in cadrul nucleului deschid exact acea pagina din programul ADN care prezinta in momentul respectiv interes pentru celula respectiva.

Clonarea

Pe de alta parte, multiplicata in miliarde de exemplare,  „formula vietii” se ascunde in cele mai tainuite lacasuri ale orgaismului si este in orice clipa in stare sa comande cresterea unui nou organism la fel cum a actionat la unirea celulelor sexuale. Tocmai acest lucru determina aprecierea ca experientele lui Brigs si King au permis specialistilor obtinerea de  „gemeni” artificiali posedand complexe cromozomiale identice.Ulterior aceasta metoda a fost numita clonare.

Este interesant de stiut ca biologii au reusit de destula vreme sa obtina inmultirea celulelor in afara organismului. In acest scop ei au pus celule de origine vegetala sau animala in solutii nutritive special alese. Celulele s-au inmultit in serie pana s-a ajuns la o masa amorfa si solida care, se intelege, nu are nimic comun cu organizarea supla a organismului parintesc.

Francezul Gotre a mentinut timp indelungat in acest fel celulele vii luate din radacina de morcov. S-a intamplat insa ca profesorul F.K. Steward de la Universitatea din Cornwall, care cultiva si el, ca Gotre, celule de morcov, s-a hotarat sa le schimbe mediul nutritiv. Punand in eprubete lapte de cocos, dupa un anumit timp el a putut constata, spre marea sa mirare, ca din unele celule incep sa creasca plante. Morcovul crescut dintr-o celula a cunoscut o inmultire perfect normala. acest interesant fapt i-a intrigat pe biologi, ceea ce a facut ca, ulterior, prin metoda descrisa sa se obtina meri, tutun, plopi tremuratori si leustean. Aceste experiente au impulsionat nasterea unei idei extrem de ispititoare: gasirea unei modalitati de actionare a mecanismului ereditar al oricarei celule corporale pentru ca aceasta sa-si poata transmite intreaga ei informatie ereditara, sa inceapa sa se divida si sa creeze o copie identica a organismului din care a fost luata.

Procedandu-se astfel, pentru crearea unui nou organism nu mai este necesara o alianta sexuala, intrucat celula  „parinteasca” poseda toti cei 46 de cromozomi in nucleul  sau.

cromozom

Dupa o temeinica studiere a experientelor lui Brigs si King, savantii au ajuns la concluzia ca citoplasma ovulului  „clonat”, desi a pus la dispozitia nucleului transplantat informatia necesara formarii unui intreg organism, ea insasi nu transmite noului organism decat extrem de putine particularitati proprii. Se rezolva astfel o problema extrem de importanta: obtinerea de organisme cu sex anterior prestabilit. Daca se ia o cleula somatica de la un animal masculin, „noul nascut” va fi in mod absolut sigur de sex masculin si invers.

Folosindu-se clonarea in zootehnie si agricultura se pot obtine rezolva problemele extrem de dificile ce impiedica obtinerea unuiseptel de rasa si a unor mari cantitati de carne de calitate superioara. E suficient sa se ia celule de la un exemplar masculin valoros pentru a se obtine sute de mii de exemplare din acest animal, exemplare ce ii vor semana ca doua picaturi de apa, pastrandu-i toate calitatile.

Au prins apoi sa se auda si alte voci:

— Clonarea poate fi folosita cu succes si in cazul oamenilor ! Cu ajutorul ei se vor obtine in serie oameni cu calitati extrem de valoroase !

Fantezia oamenilor a prins sa lucreze cu febrilitate, ei crezandu-se in stare sa creeze colonii intregi de gemeni-dubluri dupa cei mai celebri savanti, scrriitori, pictori si muzicieni. Specialistii in biologia cosmica au inceput sa se gandeasca de ce anume calitati vor avea nevoie cosmonautii viitorului, pentru a le obtine, fireste, pe cale clonala.

In cazul oamenilor, clonarea poate fi folosita si in scopuri antiumane. Avandu-se in vedere tragica experienta a trecutului, este usor sa ne dam seama ca genialele descoperiri ale biologiei moderne ar putea fi folosite de dusmanii omenirii. La ce grozavie s-ar ajunge daca acestia ar utiliza clonarea pentru a fabrica criminali, atatatori la razboi si alte exemplare degenerate. Avem insa toate motivele pentru a aprecia ca civilizatia noastra a intrat in faza dezvoltarii sale tehnico-stiintifice, cand trebuie excusa posibilitatea ca asemenea descoperiri sa reprezinte o amenintare pentru existenta speciei umane.

V. Svestarov, Clonarea