Sfericitatea Pamantului – cunoscuta inca din antichitate

globul-pamantesc

De-a lungul istoriei, aria cunostintelor geografice, mult timp redusa la un spatiu destul de restrans, n-a impiedicat  – totusi – incercarile, repetate, de a obtine o imagine mai cuprinzatoare asupra Terrei, de a deslusi limitele dintre uscat si ape, de a largi orizontul.

In antichitate, ganditorii eleni, preluand si sintetizand cunostintele acumulate de invatatii din Orientul Apropiat, au ajuns ei insisi la formularea unor ipoteze menite sa elucideze infatisarea planetei pe care traim.

Thales din Milet (cca 624 – cca 546 i.e.n), filozof materialist si matematician, fondatorul Scolii care poarta numele localitatii sale de origine, este considerat intemeietor al geografiei greciei antice. Elevul sau, Anaximene (585 -525 i.e.n.), i se atribuie intocmirea primei harti geografice. Geograful si istoricul Hecateu (540 – 470 i.e.n.), si el discipol al Scolii din Milet, vorbeste despre  marea unica ce scalda tarmurile Europei, Asiei si Lybiei (Africii). Mai tarziu, Herodot (484 – 425 i.e.n.),  „parintele istoriei”, dar si ilustru geograf, recunoaste, la randul sau, existenta marii unice.

Dar conceptia despre forma sferica a Pamantului a reprezentat, incontestabil, cea mai importanta realizare a geografiei antice. Filosoful si matematicianul Pitagora (560-500 i.e.n.), intemeietorul Scolii pitagoreice, sustinea sfericitatea Pamantului, ipoteza admisa si de Parmenide din Eleea (cca 540 -inceputul secolului al V-lea i.e.n.) si de cativa discipoli ai sai.

Aceasta conceptie il face pe filozoful Aristotel (384 -322 i.e.n.) sa creada ca pe intinderea de ape, la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), se poate ajunge in Asia. Afirmand sfericitatea Terrei, invatatul Eratostene (cca 275 -cca 195 i.e.n.) din Alexandria, stabileste chiar o metoda de determinare a lungimii arcului de meridian al globului pamantesc, dar exprimarea in stadii egiptene, a caror lungime a ramas necunoscuta, nu ne permite aprecierea exactitatii calculelor sale. Istoricul si filosoful Posidonius (135 – 50 i.e.n.), originar din Siria, a incercat in doua randuri sa afle circumferinta Pamantului, insa ajunge la rezultate eronate, inferioare celor reale.

harta_pomponius_mela
Lumea dupa Pomponius Mela. Continentele din emisfera nordica sunt scaldate de apele unite ale marilor si ocianelor; ipoteticul continent sudic locuit de antihtoni („cei de dincolo”) este, de asemenea, incojurat de ape.

Teoria oceanului mondial unic – afirmata de Posidonius, sustinuta de Strabon (63-19 i.e.n.), autorul impunatoarei Geografia, iar apoi de Pomponius Mela, geograf latin originar din Spania, care a trait in mijlocul primului secol al erei noastre – impreuna cu sustinerea sfericitatii Pamantului au exercitat o covarsitoare influienta asupra conceptiilor din Epoca marilor descoperiri geografice.

Teoria astronomului, matematicianului si geografului Ptolemeu (90 – 168), opusa existentei oceanului mondial, admisa si in epoca Renasterii, avea sa fie partial infirmata la sfarsitul secolului al XV-lea prin ocolirea Africii de pertughezul Vasco da Gama, de istoricele calatorii ale lui Columb si cu desavarsire inlaturata de prima circumnavigatiune.

Geografii din antichitate, adepti ai sfericitatii Terrei, au emis si ipoteza existentei unei mase continentale aflate pe o parte insemnata a emisferei sudice; prezenta intinselor continente ain emisfera nordica i-a determinat sa afirme ca si in cea sudica  – pentru  „echilibru” –  ar trebui sa existe un continent care, mai tarziu, a primit denumirea Terra australis. Ipoteza existentei unei uriase mase continentale sudice s-a mentinut peste doua milenii. Spre Terra australis incognita s-au indreptat cautarile navigatorilor, prilejuind alte importante descoperiri. Treptat, limitele ipoteticului continent austral au fost considerabil reduse, ajungandu-se la situarea acestuia dincolo de Cercul polar de sud si, pana la urma, la descoperirea Antarcticii.

erdapfel
Primul glob terestru geografic, „Erdapfel”, realizat de cosmograful german Martin Behaim

Peste secole, in epoca Renasterii, n-au lipsit sustinatori ai unitatii oceanului si sfericitatii Terrei. Pierre d’Ailly (1350-1420), teolog si cardinal francez, autor a peste o suta de lucrari, sustine in Imago Mundi (Imaginea Lumii) – devenita apoi cartea de capatai a lui Columb – sfericitatea Pamantului. Cosmograful Paolo Toscanelli (1397 -1482), si el adept al formei sferice a Pamantului, a intocmit o harta pe care coastele rasaritene ale Asiei erau reprezentate in marginea apuseana a Oceanului Atlantic. Ambii au afirmat ca distanta intre Europa si Asia n-ar fi prea mare, eroare care a infierbantat imaginatia lui Columb si a altor navigatori.

Sfericitatea Pamantului isi gaseste concretizarea in anul 1492, prin realizarea primului glob terestru geografic, „Erdapfel” („Marul terestru”) de catre cosmograful german Martin Behaim (1459 -1507). El a propus, intr-o scrisoare redactata de medicul si umanistul Hieronymus Munzer, la cererea Imparatului Maximilian I (1493-1519), si adresata lui Joao al II-lea (1481 -1495), o calatorie spre apus in cautarea fabulosului tinut Cathy.

Globul reprezenta un argument pentru reusita acestei tentative. Intuitia lui Behaim a ramas fara ecou, intrucat Columb – pe care cosmograful german, probabil, il intalnise in anii petrecuti la Lisabona – a infaptuit in 1492 celebra sa calatorie despre care Behaim nu avusese inca de stire.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s