Neanderthalienii – oamenii erei glaciare

oamenii-de-neanderthal

„In perioada veche a glaciatiunii lui Würm – scrie Franck Bourdier – se dezvolta omul din Neanderthal, fiinta intrucatva arhaica, care dispare in perioada recenta a glaciatiunii lui Würm, ca si cand ar fi fost distrusa de Homo Sapiens, desi avea un creier foarte voluminos, a fost, probabil, prizonierul traditonalismului sau tehnic.”

Omul din Neanderthal si, in general, neanderthalienii au populat Europa cu mai mult de 80 000 de ani in urma, la inceputul ultimei perioade glaciare a lui Würm. Sunt ei descendentii evoluati ai unei filiatii arcantropiene mai vechi sau rezultatul unei degenerari ai unei astfel de filiatii ? Nu putem sti.

Apartin macar, cu totii, aceleasi rase ? Este sigur. Stim ca ei s-au stins in cursul ultimei faze glaciare, fara sa fi avut, aparent, urmasi. Apare astazi clar ca schema propusa de numerosi savanti in prima jumatate a secolului trecut, care il considera pe omul din Neanderthal ca fiind o etapa intermediara din punct de vedere fizic si intelectual intre arcantropieni si Homo sapiens, poate sa fie pusa sub semnul intrebarii.

Un om demn de metroul din New York

Omul de Neanderthal, care a ocupat Europa vreme de aproape 50 000 de ani, nu era pe jumatate maimuta, incovoiat si cu prognatism puternic, sau un om caricatural al cavernelor, ci o fiinta evoluata, pe calea civilizatiei.

Doi savanti, W. Strauss de la Universitatea Johns Hopkins si Alec Cave de la centrul universitar al spitalului Sf. Bartolomeu din Londra, au afirmat in anul 1957, dupa examinarea atenta a scheletului de la La Chapelle aux-Saints: „Nu exista nici un motiv valabil pentru a presupune ca alura omului din Neanderthal diferea mult de aceea a omului de astazi… Daca ar putea fi reinviat si pus in metroul din New York (spalat, ras si imbracat modern), nu cred ca ar atrage atentia mai mult decat anumiti loccuitori ai orasului”.

homo-neandethalis
Omul de Neanderthal

 Homo Neanderthalensis, chiar daca nu a putut merita calificativul de sapiens, era un om care gandea, fara indoiala ca si vorbea, era dotat chiar cu un anume simt artistic si religios, fara a atinge insa stadiul, foarte primitiv, al populatiilor celor mai inapoiate care mai traiesc astazi pe planeta noastra.

Exista insa o diferenta importanta fata de populatiile primitive actuale: omul preistoric privea spre viitor, se adapta la dezvoltarea propriei sale civilizatii, era mereu in cautare de descoperiri si perfectionari; in timp ce primitivii de astazi sunt in regresiune, abia in stare sa transmita copiilor civilizatia lor traditionala.

Contemporanii untimului frig al erei glaciare

Geologii au impartit perioada glaciara a lui Würm in trei mici perioade separate prin intervale mai blande. Omul de Neanderthal si civilizatia sa au aparut in primele timpuri ale epocii lui Würm. La sfarsitul epocii Würm II, cu 30 000 de ani in urma, neanderthalienii, si civilizatiile musterniene pe care le-au produs, au disparut spre a deschide calea omului modern si industriilor paleoliticului superior.

La inceputurile perioadei lui Würm, cu circa 80 000 de ani in urma, neanderhalienii gasesc o clima moderat de rece si umeda. Peisajul este compus din campii si lande marginite de paduri de pini, fagi si stejari, unde traiesc supravietuitorii perioadei interglaciare precedente: elefantul antic, rinocerul antic, cerbul, porcul mistret si lupul. Pe masura ce era glaciara inanteaza, iernile sunt tot mai aspre, frigul se intensifica, padurea se retrage, elefantii, rinocerii si hipopotamii dispar sau pleaca spre sud. In locul lor vin rinocerul paros  si calul.

La aceasta vreme, omul de Neanderthal traieste in aer liber, in grupari de colibe. El continua aceeasi existenta la sfarsitul perioadei Würm I, cu 60 000 de ani in urma si de-a lungul celor catorva mii de ani care despart cele doua glaciatiuni, cand padurile zonei temperate reapar in sudul Europei.

homo-neanderthalensis-geographic-range
Zona populata de omul de Neanderthal

In perioada Würm II, frigul revine, mai aspru ca oricand. Padurile lasa locul stepelor strabatute de turme de mamuti cu parul lung si de rinoceri parosi, de turme de cai si reni, venite din regiunile boreale, acum acoperite de straturi groase de gheata. Pentru a invinge aceasta clima aspra, oamenii de Neanderthal se adapostesc in pesteri. Se incalzesc adunati in jurul focului, in timp ce afara elementele naturii se dezlantuie. Sunt obligati sa se bata cu fiarele salbatice pentru un adapost, precum ursul cavernelor, leul si hiena cavernelor.

Aceasta perioada se termina cu 40 000 de ani in urma, pentru a face loc unui climat temperat si umed care determina revenirea padurilor si disparitia neanderthalienilor.

Omul de Neanderthal – aceeasi capacitate craniana ca a noastra

„Avea nevoie de tot timpul si de toata energia pentru a se mentine in viata, pentru a gasi ce sa manance si sa bea, pentru a-si apara teritoriul, pentru a-si apara si creste copiii.” Aceste cuvinte ale lui Desmond Morris se pot aplica perfect neanderthalienilor.

Studiul diverselor schelete de Homo neanderthalensis descoperite cu incepere din 1856, ne permite sa ne facem o idee destul de precisa asupra a ceea ce a fost acest om al glaciatiei lui Würm. De talie mica, nedepasind 1,60 m, este indesat, cu un bust lung si picioare scurte. Degetul mare de la picior este departat. La fel cu predecesorii sai arcantropienii, merge in picioare si drept. Vanator de stepa, trebuia sa alerge repede. Oasele membrelor sale sunt robuste si articulatiile mari indica o putere musculara deosebita. Primele falange si oasele palmei sunt scurte si late, ultimele falange sunt lungi. Mana pare sa fi fost puternica.

Compararea craniului omului de neanderthal cu cel al europeanului modern provoaca curiozitate. Capacitatile craniene sunt aceleasi, 1 500 cm³. Creierul voluminos ar fi utut clasa neanderthalienii in familia Homo sapiens, dar studiul mulajelor intracraniene a relevat o structura foarte simpla a circumvolutiunilor cerebrale.

homo-sapiens-and-neanderthalensis

comp-sapiens-and-neander

Oasele groase si o forma speciala fac ca lungimea medie a craniului omului de Neanderthal (20 cm) si latimea sa (15 cm) sa depaseasca diensiunile omului modern: 18,1 cm si 14,1 cm la barbat; 17,3 cm si 13,6 cm la femeie.

Craniul neanderthalian, mai alungit, mai lat decat cel al lui Homo sapiens, este bombardat lateral si are in spate o protuberanta caracteristica. Are fruntea joasa. Arcadele proieminente scurteaza partea de sus a feţei, iar partea inferioara este de asemenea proieminenta. Osul nazal este important. Nasul lat si carnos iese bine in evidenta. Arcadele dentare sunt largi, gura mare si maxilarul robust. Barbia este abia schitata, uneori chiar absenta.

Viata oamenilor de Neanderthal

Structura sociala a neanderthalienilor era complexa. Inainte de marile friguri din perioada Würm II, ei traiau in colibe grupate in sate. Aceste locuinte rudimentare nu puteau adaposti mai mult de un cuplu cu copiii sai. Satele erau locuite de cate un trib de vanatori cu seful lor. In cursul epocii II a lui Würm, frigul intens ii va obliga pe oamenii de Neanderthal sa se transforme in oameni ai cavernelor. Ei construiesc in grote sau la iesirea din ele, adaposturi sub stanca, un fel de cabane alungite. Vetrele sunt ferite de ziduri joase din piatra. Grotele sunt despartite uneori prin piei de animale, intinse pe stalpi.

Franck Bourdier ne descrie o locuinta tipica, ridicata sub o stanca din regiunea Vaucluse (Franta):

In zona cea mai protejata a adapostului se afla cabana limitata de doua blocuri lipite de peretele de stanca. Lungimea era de 11,50 metri si latimea maxima de 7 metri; vetrele erau aliniate in lungul axei mari. Diversele activitati se desfasurau in interiorul cabanei al caror sol era plin de materii organice si de carbune, in timp ce pe langa cabana solul era curat. O cabana ca aceasta, de 80 m², implica un adapost pentru mai multe cupluri si necesita o anume reglementare a obiceiurilor”.

homo-neanderthalensis-3

Triburile aveau resedinte principale si, in apropiere, resedinte secundare sau halte pentru  vanatoare. Seara, in fata unui vanat (cerb sau ren), barbatii comentau vanatoarea intr-un jargon rudimentar, cu multe zgomote si gesturi.  In fata tinerilor uluiti, ei povesteau cum se ascunsesera in zapada, acoperindu-se cu piei de animale, si asteptasera indelung trecerea unei turme de reni. Seara se incheia cu cantece si dansuri al caror zgomot era amplificat de piatra cavernei. Copiii speriati priveau spre umbrele fantastice ale dansatorilor proiectate pe pereti de lumina focurilor aprinse din loc in loc.

Oamenii de Neanderthal au reusit, intr-un climat glaciar foarte aspru, sa reziste temperaturilor coborate, furtunilor si zapezilor. N-ar fi supravietuit daca n-ar fi stiut sa profite de toate resursele naturale.

In aceleasi locuri in care au fost gasite vestigiile omului de Neanderthal precum si in altele, savantii au descoperit un numar mare de „pietre cioplite”.

Neanderthalienii au fabricat diferite unelte din piatra, functie de locul in care s-au aflat si de perioada in care au trait, si aceasta de-a lungul celor 50 000 de ani, cat a durat musterianul sau paleoliticul mijlociu, dupa cum este numit mai frecvent.

Omul de Neanderthal a ajuns la fabricarea in serie, cunostea diviziunea muncii si diferentierea profesiilor. Fiecare ceata de neanderthalieni isi avea  „cioplitorul de piatra” care le facea unelte tuturor. In schimb, era hranit si i se asigura existenta.

unelte-paleolitice
Unelte paleolitice

Iata cum descrie Rudolf Graham cateva din „specialitatile” prelucrarii pitrei din perioada musteriana:

Razuitoarele si burghiele joaca un rol esential: cele din urma sunt, adeseori, destulde mari… Pitrele ascutite sunt plate, rezultand aschii destul de subtiri. dupa felul in care sunt lucrate, unele par sa fi fost prevazute cu un maner. In musterian mai gasim si aschii din piatra ascutite la amandoua capetele. Printre razuitoare, se gasesc si unelte curbate, cu o latura ascutita, si care par sa fi fost utilizate drept cutite”.

In orizonturile musteriene s-au gasit si discuri din silex, cioplite din nucleus. Perfectiunea rara a executiei lor pare sa mearga dincolo de folosinta utilitara. Este greu sa ni-l inchipuim pe omul de neanderthal sculptand figurine. Si totusi, R. Forrer a gasit o papusa foarte caracteristica si care prezinta aspectul unei  „Venus” cu pieptul mare si forme rotunjite. Stancile cu forme omenesti sau animale trebuie sa fi impresionat pe neanderthalieni caci astfel de pietre s-au gasit in adapostul lor.

Nu exista arta picturala in musterian. S-au gasit insa bucati de bioxid de magneziu negru si de ocru bru-roscat, cu urme de zgaraiere si frecare. Este posibil ca omul de Neanderthal sa-si fi vopsit corpul cand pleca la vanatoare, cand dansa sau cu prilejul initierii sacre. Poate a vopsit pardoseala si peretii locuintei sale, asa dupa cum suntem siguri ca s-a intamplat in paleoliticul superior.

Oamenii de Neanderthal dispar

Odata cu perioada Würm III, omul de Neanderthal dispare destul de brusc, pentru a lasa locul lui Homo sapiens, stramos direct si foarte putin diferit de omul actual. Cele doua rase au trait, o vreme, paralel, una langa cealalta, cu cel putin 32 000 de ani in urma. Perioada Würm III, de acum 30 000 de ani, a fost o glaciatie de o vigoare cu totul deosebita. Haituiti de noii veniti, coplesiti de frig, neanderthalienii se sting, facand loc civilizatiilor paleoliticului superior.

glaciatiune

„Neanderthalienii, afirma William Howells intr-un articol consacrat problemelor inca nerezolvate ale omului de Neanderthal, vor avea mereu o importanta primordiala pentru cunoasterea evolutiei umane. Lucrul cel mai important nu este sa stim daca ei au fost stramosii nostrii directi sau doar indirecti. Cel mai insemnat fapt este ca ei constituie un moment bine definit al preistoriei. Ei ne indica unele cai importante ale evolutiei umane recente si ne sugereaza noile intrebari pe care trebuie sa ni le punem.”

Ce au devenit oamenii de Nenderthal ? Au disparut, dupa cum o cer legile evolutiei ? Sau, din ce in ce mai respinsi, s-au perpetuat poate departe de orice civilizatie ? Unii sunt tentati sa gandeasca aceasta, mai degraba atrasi de irational, decat de descoperirile adevaratei stiinte.

Christian Strauss, Neanderthalienii

Reclame

Originea cosmica a vietii

adn cosmic

Potrivit opiniei multor biologi, viata terestra a luat nastere acum cateva miliarde de ani, din arbitrariul formarii unor molecule din ce in ce mai complexe in atmosfera primitiva a planetei. Doi cercetatori englezi reactiveaza ipoteza panspermei: viata ar fi aparut pe Terra de undeva din spatiul sideral.

In doua lucrari publicate aproximativ in aceeasi perioada, Sir Francis Crick, laureat al premiului Nobel pentru medicina si fiziologie in 1962, si Fred Hoyle, astrofizician, sustin ca viata are, probabil, o origine intersiderala. Numai ca scenariile pe care le propun in favoarea acestei ipoteze nu corespund catusi de putin. Pentru Crick, viata a putut fi, in mod voit, implantata pe Terra de civilizatii extraterestre, in vreme ce Hoyle este de parere ca particule potential vii se pot forma in spatiu, fiind transportate pe Terra fara vreo interventie inteligenta.

Pentru a-si justifica teza, Crick se intoarce la „big-bang”-ul initial. De-a lungul celor doua miliarde de ani care s-au scurs de la inceputul expansiunii, stelele cele mai masive, cand si-au epuizat rezervele de combustibil nuclear, s-au prabusit in ele insele, explodand in supernove. Resturile din aceste cataclisme s-au condensat din nou in stele, avand, la ora actuala, o varsta de 9 miliarde de ani, dublul varstei planetei noastre. Multe din aceste stele – cam un milion in galaxia noastra – au avut, probabil, planete pe care conditiile fizice erau favorabile formarii de fiinte vii.

Daca acestea din urma au evoluat intr-un ritm asemanator celui al organismelor terestre, ele au atins poate un nivel ridicat de tehnologie, cam in aceeasi perioada in care se forma planeta noastra.

Fata de un scenariu asemanator, fizicianul italian Enrico Fermi obiecteaza, aratand ca, daca fiinte dotate cu o tehnologie inaintata au existat cu 4 miliarde de ani inaintea aparitiei omului pe Terra, ele ar fi avut tot timpul sa colonizeze Galaxia. „Ar fi trebui sa fie aici (spunea ironic Fermi). Deci unde sunt ?” La care Francis Crick raspunde: construirea de nave spatiale care sa transporte pasageri pe distante masurate in ani-lumina nu este putin lucru. S-ar putea ca civilizatii indepartate sa fi abandonat cursa interminabila spre o tehnologie si mai avansata, preferand un alt gen de viata, indreptat spre valorile spirituale sau, pur si simplu, mai placut. De asemenea, este posibil sa se fi distrus ele insele, cum, din pacate, s-ar putea s-o faca propria noastra omenire printr-o utilizare necorespunzatoare a tehnologiei nucleare.

nave spatiale

 In schimb, considera Crick, aceste ipotetice civilizatii extraterestre s-au gandit poate sa raspandeasca viata pe alte planete, trimitandu-le nave spatiale cu microorganisme. Actiunea in sine nu presupunea o tehnologie extraordinar de avansata si nu punea in pericol fiinte evoluate (umanoizi ?). Ea ar fi justificat o multitudine de tentative spre diverse planete presupuse a oferi un mediu favorabil vietii. Conform acestei ipoteze, si alte planete, ca si Pamantul, au fost  „fecundate” in urma cu 4 miliarde de ani, iar viata a putut, pe unele dintre ele, sa se dezvolte ca si pe Pamant.

Dar evolutia stelelor in jurul centrului galaxiei le-ar fi dispersat la mari distante unele de altele si de Pamant. Crick admite ca este imposibil sa se dovedeasca fatpul ca viata terestra are la origine aceasta panspermie dirijata. El considera ca ipoteza nu este in contradictie cu datele stiintei moderne. Un lucru ar putea s-o sustina: se stie ca, indubitabil, codul genetic este acelasi pentru toate organismele terestre. S-ar putea sa fi fost retinut de selectia naturala, dar nu putem intreba de ce n-au aparut alte versiuni ale acestui cod.

In schimb, Fred Hoyle este de parere ca moleculele organice, care pot fi, la ora actuala, detectate in spatiul interstelar, ar fi susceptibile, in conditii favorabile, sa se alipeasca prafurilor de grafit – o forma de carbon – pentru a da aminoacizi, materiale de baza ale vietii. Transportati de comete, care le ofera un mediu corespunzator, acesti aminoacizi pot forma molecule mai complexe si chiar microorganisme, gata sa „insamanteze” orice planeta le-ar putea primi.

Odata implantata, viata ar urma aici legile evolutiei; dar aceasta din urma, la randul sau, ar fi favorizata si accelerata de suportul accidental al unor noi gene formate in spatiu.

In 1962, Fred Hoyle si fostul sau elev, matematicianul Caandra Wickramasinghe, au incercat sa elaboreze teoria  „spatiului viu”. Se cunostea, atunci, prezenta in spatiul interstelar a unui praf cosmic considerat a fi format, in principal, din particule de gheata. Dar aceasta ipoteza nu este in concordanta cu absorbtia, observata in anumite lungimi de unda, a luminii produsa de stele. hoyle si colaboratorul sau au sugerat ca aceasta absorbtie in lungimile de unda de peste 0,3 micrometri s-ar putea datora particulelor de grafit cu un diametru mai mic de 0,05 micrometri, ipoteza confirmata de diverse observatii spectroscopice. Totusi, nu era suficienta pentru a explica intreaga atenuare a luminii venite de la stele.

cometa

 Pentru Hoyle, o mare parte din carbonul, azotul si oxigenul existente in galaxie se aflau, probabil, in praful interstelar. In 1975, el a presupus prezenta polimerilor de formaldehida. Radioastronomii au descoperit, efectiv, aceasta molecula organica. Au fost identificate aproximativ 50 molecule organice complexe: acid formic, metan, metanol, etanol. Ultimele doua nu sunt altceva decat alcool.

In secolul al XIX-lea, au fost numiti organici acei compusi ai carbonului care constituie  „caramizile” materiei vii. Se credea ca nu pot exista decat in atmosfera Terrei (sau alte planete), care le protejeaza de excesul de infrarosu sau ultraviolet. Cercetarile radioastronomice au relevat ca aceste molecule abunda in spatiu si mai sunt inca de descoperit. Exista, chiar in afara Terrei, o chimie a moleculelor de la care a luat nastere viata.

Dar Hoyle nu se opreste aici. Primele microorganisme vii se formeaza, dupa parerea sa, la scara cosmica: „Cea mai simpla modalitate de producere a substantelor biochimice, scrie el, – nu a moleculelor unice, ci a structurilor de molecule – o reprezinta replicarea biologica. In conditii de laborator adecvate, o singura celula bacteriana se divizeaza in doua, in aproximativ doua ore. Cele doua celule fiice se divizeaza, la randul lor, in patru, opt si asa mai departe, pana la epuizarea substantelor nutritive”. „In laboratorul nostru ipotetic, culturile s-au extins in conditii optime pentru a ingloba tot materialul interstelar. De fapt, timpul necesar pentru convertirea celei mari parti din carbonul, azotul si oxigenul interstelar ar putea fi de aproximativ 100 milioane ani. O conversie biologica rapida s-ar produce in zonele in care se formeaza noile stele; conditiile din zonele exterioare norului cosmic, in curs de condensare, ar permite apei lichide si substantelor organice sa persiste timp de milioane de ani in corpuri ceresti precum cometele. Carbonul, azotul si oxigenul ar forma atunci microorganisme, iar o parte din acestea ar fi expulzate in materialul interstelar”.

Acum intra in scena cometele. Potrivit lui Hoyle, ele ar intruni conditii favorabile aparitiei vietii. In periheliul lor (cand se afla cel mai aproape de Soare), materialele volatile din nucleul lor, apa in particular, ar avea tendinta sa se amestece cu prafurile interplanetare si substantele organice. In acest moment, temperatura nucleului ar atinge cam 300 K (+27 °C) pentru a cobori apoi la aproximativ 100 K (-173 °C),  la afeliu. Aceste oscilatii periodice ar selectiona structurile moleculare capabile sa supravietuiasca aici. Radiatia solara (sau a altor stele) ar favoriza formarea de polimeri si molecule si mai complexe, adaptate tranzitiilor de temperatura.

microorganisme fosile extraterestre

Microorganisme fosile ce au ajuns pe Pamant prin intermediul unui meteorit

In felul acesta ar lua nastere primele organisme vii, evident unicelulare, bacterii. la scara cosmica, timpul disponibil pentru producerea unor astfel de evenimente este mai indelungat decat in istoria Terrei. Viata ar fi putut fi implantata pe planeta noastra acum 4 miliarde de ani, in momentul trecerii unei comete.

 Fireste, celulele bacteriene, supuse radiatiilor spatiului interplanetar, s-ar degrada, pierzandu-si hidrogenul si oxigenul. Dar, pentru celulele suficient de mari, cu o raza de cel putin 0,3 microni, degradarea n-ar atinge decat partea superficiala: un strat de grafit ar proteja interiorul. In ceea ce priveste celulele mai mici, bunaoara microplasmele – ciuperci microscopice a caror raza este de ordinul 0,04 microni -, ele ar fi in intregime degradate, reduse la stadiul de sfere de grafit cu raza de 0,02 microni.

Gratie tocmai acestei distributii in marimi diferite, Hoyle considera ca a gasit o cvasiproba in favoarea teoriei lui. Calculand ceea ce ar fi distributia intre bacterii, microplasme si sferele de grafit, ei au stabilit curba descresterii luminii stelare care ar rezulta dintr-o astfel de microbiologie cosmica. Aceasta corespunde foarte mult curbei reale, furnizata de observatiile astronomice.

Potrivit opiniei lui Hoyle, teoria aceasta rezolva dificultatile pe care le-ar prezenta explicatiile propuse pana in prezent in legatura cu evolutia vietii pe Terra. Cele aproximativ 2 000 de enzime utilizate de organismele terestre n-ar fi avut decat o probabilitate infima de a se forma de-a lungul unei evolutii relativ la fel de scurte ca varsta planetei noastre. Ceea ce este adevarat pentru proteinele-enzime este si pentru lanturile aminoacizilor reprezentate de gene. Ajunse pe planeta noastra, au fost selectionate de evolutia vietii terestre.

microorganisme

Microorganismele dintr-un strop de apa de mare, vazute la microscop

Acum cativa ani, Fred Hoyle avusese ideea ca, printre noile forme de viata  „importante” din spatiu, ar putea exista microorganisme patogene, responsabile de epidemii bruste si inexplicabile. Exemple: ciuma cu simptome insolite, descrisa de Tucidide, care a devastat Atena in anul 430 i.Hr., sau epidemia misterioasa care s-a abatut asupra Angliei in 1486, a izbucnit din nou in 1507, apoi in 1517, dupa care a disparut cu desavarsire. Si, mai aproape de noi, epidemia de gripa spaniola, generata de un virus necunoscut, care s-a soldat cu peste 30 milioane de victime dupa primul razboi mondial.

Descoperirea neasteptata in ultimii ani a numeroase molecule organice in spatiul interplanetar reprezinta argumentul cel mai puternic in favoarea teoriei lui Hoyle. Nimic nu permite sa se afirme ca nu vor fi descoperiti si aminoacizi (s-au descoperit deja in meteoriti), chiar proteine, si mai apropiate de viata. Descoperirea lor s-ar putea sa fie doar o chestiune de timp si de perfectionare a mijloacelor de observatie.

SURSA: Science et vie