Plantele, bogatia verde a planetei

natura

Existenta si dezvoltarea vietii pe Pamant in actuala ei forma sunt posibile numai multumita plantelor. Rapida lor raspandire pe planeta noastra a contribuit la creearea in atmosfera a unei mari cantitati de oxigen, ceea ce a reprezentat o foarte importanta premiza pentru aparitia animalelor de astazi, a caror existenta este de neimaginat fara prezenta oxigenului.

Organismele vegetale au proprietatea exclusiva de a sintetiza substante comestibile, transformand, cu ajutorul clorofilei aflate in organeitele verzi (cloroplastele) si al energiei solare, apa si bioxidul de carbon din aer in materie organica. Astfel, in procesul evolutiei multimilenare, ele au reusit sa intinda o imensa punte energetica  „verde” intre Soare si Pamant. De aceea se si spune ca noi toti suntem intretinuti de lumea tacuta a plantelor verzi. Ele sunt cele care aduc Soarele la masa omului.

Astazi plantele hranesc si imbraca populatia de sapte miliarde a Terrei. Ele filtreaza aerul pe care in ultimii ani omenirea il polueaza din ce in ce mai mult cu gaze otravitoare produse de activitatea industriala. Din plante se obtine material lemnos pentru incalzit si pentru producerea mobilei, a preparatelor medicamentoase s.a. Toate plantele, incepand cu reprezentantii microscopici ai plantonului vegetal din Oceanul Mondial, cu imensele alge cafenii, cu florile si ierburile livezilor si pana la gigantica secovia, la eucalipt si baobab, sunt in stransa legatura cu existenta noastra cotidiana, jucand un rol tot atat de important si pentru pastrarea echilibrului general in natura vie.

Omul si plantele au fost nedespartiti tovarasi de drum inca de la aparitia lui Homo sapiens. Nu incape nici cea mai mica indoiala ca stramosii nostri cei mai indepartati au aparut in paduri si, obligati de conditiile existente atunci, au consumat in princial hrana vegetala. Cu trecerea timpului, oamenii primitivi au pus stapanire pe suprafete tot mai mari de pamant, incluzand in meniul lor zilnic noi si variate plante.

De la omul primitiv noi am mostenit priceperea cultivarii cerealelor, a ingrijirii pomilor si a vitei de vie. Oamenii de stiinta au gasit dovezi incontestabile care demonstreaza ca primele incercari ale stramoslor nostri de cultivare constienta a unor specii vegetale au avut loc la munte. Abia dupa mii de ani au aparut cunoscutele asezari agricole de pe vaile Tigrului, Eufratului, Nilului, Gangelui, Hwangho. Indiscutabil, aceste civilizatii dispuneau de o agricultura foarte bine organizata.

agricultura-neolitica
Agricultura neolitica

Este interesant de stiut ca majoritatea speciilor vegetale folosite astazi de oameni provin din Asia, Africa si America. Europa a dat omenirii doua sau cel mult patru specii. Deosebit de saraca in plante folositoare este Australia, unde pana la venirea albilor si pana la aducerea de catre ei a unor specii de plante de cultura, populatia nu a cunoscut deloc agricultura, neconsumand in afara de carne decat radacinile, frunzele si semnitele unor specii salbatice.

Initial, agricultura civilizatiilor timpurii a avut un caracter inchis, adica nu existau decat zone delmitate, consacrate unor culturi alimentare tipice. Treptat, odata cu dezvoltarea comertului, cu migratiile si razboaiele, aceste zone „inchise” au inceput sa-si piarda contururile rigide, generalizandu-se procesul de raspandire a plantelor de cultura.

Fenicienii au jucat un rol istoric in aceasta privinta. Cu corabiile lor e care si le-au construit din cedru libanez, ei au strabatut toata zona Marii Mediterane, au patruns in Marea Neagra, au vizitat, pesemne, India si Insulele Sondelor si au facut inconjurul Africii.

Raspandirea plantelor in intreaga lume a fost posibila dupa crearea marlor drumuri comerciale, pe care au prins apoi a se perinda caravanele incarcate cu marfuri. In principal, aceste caravane transportau produse de origine vegetala si animala. S-a asigurat astfel transportarea la distante mari a celor mai diferite fructe uscate, seminte, tuberculi, semanate apoi in ogoare si gradini. Unele specii au fost raspandite de om inconstient, prin invadarea de pamanturi straine sau prin trecerea unor turme mari dintr-o tara intr-alta, semintele fiind prinse de părul, lana sau picioarele animalelor. Un mare merit pentru raspandirea in Europa a numeroase plante asiatice revine arabilor, care, negustori destoinici, ne-au adus in secolele al VII-lea, al VIII-lea orezul, trestia de zahar, bumbacul si fructele citrice.

Desi strabunii nostri au cultivat cu grija princpalele specii de plante cerealiere si oleaginoase, masa lor era saraca in mancaruri vegetale si destul de monotona.

porumb-si-grau

In sprijinul acestor afirmatii pot fi folosite urmatoarele exemple interesante:

Rosiile au fost aduse din America in Europa de spanioli, fiind timp indelungat cultivate doar ca plante decorative. Oamenii le considerau otravitoare si se temeau sa le manance. dupa ce s-au ncredintat ca fructele plantei sunt inofensive, au inceput sa le consume verzi.

Astazi se stie ca in urma cu 5 000 de ani orumbul constiuia hrana principala a intregii populatii a continentului american. In Europa nu a fost adus decat in secolul al  XVI – lea de catre oamenii lui Cristofor Columb. La fel ca rosiile, el a fost cultivat ca lanta decorativa. Abia ajuns in mainile turcilor, porumbul a fost apreciat pentru calitatile lui nutritive, fiind raspandit in granitele imperiului otoman sub numele de  „grau turcesc”.

De o istorie aroape identica a avut parte si o alta cultura. Este vorba de cartofi ai caror tuberculi constituie astazi hrana de baza a numeroase popoare de pe Vechiul Continent. Primele exemplare din aceasta planta au fost aduse din Chile spre mijlocul secolului al XVI-lea, florile de cartof fiind timp indelungat apreciate de spanioli pentru frumusetea lor. Abia dupa o suta de ani si-a dat seama populatia euroei de splendidele calitati nutritive si de placutul gust al cartofilor, incepand sa-i cultive masiv.

O evolutie interesanta o are in europa si soia, planta care din cauza calitatilor extrem de valoroase ale semintelor ei a fost denumta in gluma  „vaca verde”. Cultvata de chnezi din timpuri imemoriale, soia si-a gasit o a doua patrie in europa abia in secolul al XVIII-lea. Taranii europeni mult timp insa nu au vrut sa o cultive, nestiind cum se pot gati fructele ei. Ulterior, si-au dat seama de greseala si au apreciat calitatile deosebite ale acestei plante. Pastaile ei verzi, ca si fasolea verde, se pot gati, oferindu-ne o mancare excelenta. Cele mai valoroase sunt insa semintele coapte, din care se obtine un delicios ulei, folosit in scopuri culinare si industriale.

*

Populatia Pamantului se inmulteste pe an ce trece din ce in ce mai mult. In anul 2015, dupa datele furnizate de UNESCO, ea a depasit colosala cifra de 7 miliarde. Desi oamenii de stiinta de orientare optimista demonstreaza ca surafetele arabile de care dispune globul pamantesc, daca sunt nsamantate cu soiur de inalta productivitate, pot asigura hrana necesara chiar si pentru o populatie de 30 de miliarde de persoane, s-a trecut inca de pe acum la depistarea unor noi resurse de hrana vegetala valoroasa, cautandu-se posibilitati de obtinere si cultivare a unor soiuri de plante cu o productivitate sporita.

Foarte mult se conteaza in aceasta privinta pe alge, unele dintre ele reprezentand adevarate fabrici de proteine. Algele acumuleaza substante cu o rdicata valoare nutritva, intrucat, cu ajutorul clorofilei proprii, ele sintetizeaza albumine, hidrocarburi, vitamine si alte substante bologice active. Comparand roductivitatea algelor cu a rincalelor plante cerealiere, intram in posesia unor date edificatoare. Granele contin intre 6 si 12 % roteine si dau, in cazul unei recolte extrem de bune, pana la 2 500 kg/ha. Continutul in proteine al algelor este de peste 50 %, iar roductivitatea la hectar o depaseste de zeci de ori pe cea a culturilor cerealiere. In plus, cresterea algelor oate fi dirijata, adaugandu-se in mediul acvatic respectiv substantele necesare.

alge
Alge marine

Ideea folosirii algelor ca hrana pentru oameni si animale dateaza de zeci de ani. Primele experiente au inceput cu Chlorella care in prezent se bucura de o mare popularitate, precum si cu alte specii de alge verzi unicelulare. Cercetari intense se desfasoara in aceasta directie in multe tari ale lumii.

Viitorul va arata daca se justifica sau nu cultivarea algelor pe scara industriala si in ce masura oamenii vor gusta biftecurile proteice din spirulina sau paine cu amestec de faina de alge.

PADURILE – Plamanul verde al omenirii

padure virgina

In lume, la fiecare minut sunt defrisate peste 20 ha de padure; replantarile se impun ca o cerinta a mentinerii nu numai a functiilor de productie, dar si a celor ecologico-protective ale padurii – „plamanul verde” al omenirii.

Activitate antientropica de dimensiuni uriase

In regim natural, plantele depun o activitate antientropica de dimensiuni uriase. Caracteristicile structurilor vii este faptul ca ele infrunta legea entropiei (epuizarea potentialului), viata fiind o lupta continua impotriva degradarii entropice a materiei. Plantele constituie baza vietii, pentru ca, de fapt, la nivelul lor se realizeaza prin fotosinteza, transformarea (antientropica) a energiei exterioare, primita de la soare, in biomasa, pe al carei consum se sprijina intregul lant trofic (pana la om). Si tot plantelor omul le datoreaza energia resurselor naturale neregenerabile, a combustibililor fosili, care nu reprezinta altceva decat energie solara inmagazinata, prin captarea ei de catre plante, in epoci anterioare, si ajunsa in formele mineralizate actuale fie prin carbonizare (carbuni), fie prin descompunere anaeroba (hidrocarburi), in functie de conditii, a plantelor respective.

Mentionata insusire esentiala a plantelor (verzi) – „autoaprovizionarea bioenergetica” (pe baza sintezei energiei solare) – permite reluarea ciclurilor lor de viata si, privind la nivel global si la scara de ansamblu a continuitatii acestei repetabilitati, ea asigura permanenta prezentei masei vegetale , care reprezinta conditia existentei, in general, a vietii pe Pamant. Intregul regn animal, inclusiv omul, se bazeaza pe bioenergetic pe consumul plantelor; si tot acestea constituie factorul fundamental de reglare a echilibrului ecologic global, prin absorbtia in procesul de fotosinteza a bioxidului de carbon (eliminat de regnul animal in procesele de ardere) si eliberarea concomitenta de oxigen (necesar regnului animal si proceselor de ardere).

padurea

Stocul total de biomasa terestra (sub toate formele de vegetatie existente in viata pe glob) este evaluat, in unitati energetice, la circa 960 miliarde tone echivalent carbune, mult mai mult decat rezervele probate de combustibilii fosili. Iar productia anuala totala de biomasa (respectiv vegetatia care se reinoieste anual) este estimata, in unitati energetice, la un cuantum care il depaseste de 6 ori pe cel global al energiei comerciale consumate actualmente in lume intr-un an (vezi tabelul 1). Gratie plantelor, razele solare care ating un sol fertil sunt transformate, la fiecare cinci ani, intr-o masa vegetala cu un continut energetic echivalent celui al rezervelor dovedite de hidrocarburi.

APORT ENERGETIC BIOMASA

O formidabila uzina biochimica

In acest cadru, rolul padurii este esential, hotarator. In conversiunea energiei solare in biomasa, padurea este incomparabil mai eficienta decat culturile agricole, productia totala de biomasa in padure, ca si valoarea calorica a acesteia, fiind, de regula, de 3 – 4 ori mai mare decat in cazul culturilor agricole. adaugand aportul energetic al zonelor impadurite (circa 4 miliarde hectare), pe cel al zonelor cu arbusti (in total, suprafete de circa 5,7 miliarde hectare), se evidentiaza, potrivit unor aprecieri, ca peste doua treimi din productia de biomasa a uscatului provin din zonele impadurite si cu arbusti, in timp ce doar 8 procente provin din terenurile cultivate; in ce priveste rezervele de biomasa acumulata, ponderile sunt 92 la suta si, respectiv, doar 1la suta. Dispunand de metabolismul cu randamentul cel mai ridicat in procesele bioacumularii, padurea se dovedeste a fi, astfel, o formidabila uzina biochimica a planetei.

padurile Terrei

Ca ecosistem, padurea indeplineste o importanta functie climatica, contribuind activ, prin prezenta sa intr-un anumit teritoriu, la modificarea, de multe ori esentiala, a regimului si calitatii climatului, retinand si filtrand lumina, caldura si precipitatiile, purificand aerul de praf, fum si gaze si asigurandu-i o compozitie normala prin consumul enorm de bioxid de carbon si eliberarea, in schimb, a unei cantitati de 2,7 ori mai mari de oxigen, atenuand extremele de temperatura, marind umiditatea, franand viteza vanturilor, slabind transpiratia plantelor etc.

Concomitent cu functia exercitata in procesul de formare si evolutie a solurilor forestiere, padurea are un rol apreciabil de ordin antierozional, intervenind substantial in conservarea formelor de relief, prin protectia eroziunii de suprafata si adancime, prin impiedicarea alunecarilor si surparilor d teren, prin fixarea nisipurilor miscatoare. Padurea regleaza regimul apelor, inlesnind infiltrarea lor in sol si reducand scurgerile de suprafata si evaporarea, ceea ce favorizeaza aparitia de izvoare si contribuie la regularizarea debitului cursurilor de apa si, prin aceasta, la atenuarea viiturilor si inundatiilor.

Oferind, de asemenea, conditiile necesare de hrana, adapost, reproducere si evolutie filogenetica pentru intreaga lume animala si vegetala aferenta, padurea se manifesta ca un factor esential de conservare biologica si ecologica. Totodata, padurea indeplineste o importanta functie de productie, in primul rand a masei lemnoase, dar si a altor produse (fructe, rasini, uleiuri, ciuperci, plante industriale si farmaceutice, vanat etc.).

Se cere a fi sublinata, de asemenea, capacitatea exceptonala a padurii de refacere, de regenerare, de reproducere din generatie in generatie, la care se adauga deosebita sa capacitate de autoreglare, ceea ce confera permanenta, stablitate, continuitate si siguranta functiilor de productie si protectie ale acesteia.

capra-in-padure

Caracterul reinoibil al padurii nu inseamna insa – asa cum dovedeste insasi experienta – ca atat capacitatea sa de productie, cat si cea de protectie ar fi nelimitate orice s-ar intampla (deci oricum s-ar interveni in viata padurii), ca mecanismul ecosistemic al padurii ar putea rezista la orice vatamari sau chiar ar putea sa vindece orice vatamari, intrucat interventiile care depasesc anumite limite de intensitate si anvergua duc inevitabil la perturbari si dereglari grave, cu toate consecintele ireversibile de ordin productiv sau protector ce decurg din aceasta.

Despaduriri – impaduriri

Despaduririle, care au luat dimensiuni fabuloase, au ajuns sa puna, inca in momentul de fata, probleme ecologice de prima importanta, resimtite pe linia nu numai a desertificarii si eroziunii solului, dar si a destabilizarii regimului precipitatiilor si inrautatirii climatului local.

In lume, in fiecare minut, sunt despadurite peste 20 ha; deci, circa 11 milioane hectare anual. In unele zone, indeosebi din tari slab dezvoltate, defrisarile, neurmate de reimpaduriri, continua intr-un ritm alert. Potrivit FAO, numai in padurile dense tropicale, defrisarile depasesc 7 milioane la fiecare cinci ani, dar replantarile nu ating nici jumatate din acest  cuantum, astfel incat, in cazul prelungirii tendintei, alte 12 milioane hectare vor disparea din fondul forestier tropical pana la sfarsitului deceniului. O astfel de tendinta se dovedeste periculoasa pentru echilibrul mediului inconjurator.

campanievederi31440

Mentinerea functiilor ecologic-protective si, respectiv, productive ale padurii presupune, obligatoriu replantari cel putin in masura defrisarilor; ameliorari ale capacitatii productive sunt, insa, posibile doar pe calea folosirii pentru padurea cultivata a unor specii sau varietati mai robuste si, in plus, mai repede crescatoare. In timp ce in tarile dezvoltate, respectiv pe numai circa doua cincimi din suprafetele acoperite cu paduri la nivel mondial, reimpadurirea este asigurata cantitativ si calitativ, in cele in curs de dezvoltare aceasta ramane inca o sarcina in curs de inteprins.

Defrisarile nejudicioase si necontrolate pentru lemn de foc sau consum industrial au luat o amploare periculoasa. Consecinte negative au si taierile selective in cautarea esentelor rare, care ameninta cu disparitia multora dinte acestea, punand cu acuitate problema intensificarii reimpaduririlor, indeosebi in padurea tropicala, care are un echilibru ecologic foarte fragil (si  care reprezinta mult peste jumatate din totalul suprafetelor acoperite cu paduri din tarile slab dezvoltate sau in curs de dezvoltare).

Padurile – atrag atentia specialistii – trebuie prezervate cel putin in suprafetele existente: deja ele nu mai pot acoperi decat 10 – 15 la suta din totalul suprafetelor in zona temperata si in cele tropicale semiaride. Si, cu toate ca reprezinta circa jumatate din totalul suprafetelor in zonele tropicale cu umiditate medie sau ridicata, actuala proportie se cere, si in zonele respective, a fi pastrata, avand in vedere, indeosebi, fragilitatea si vulnerabilitatea echilibrului ecologic in padurea tropicala. Intensificarea reimpaduririlor se impune cu acuitate, efectul financiar pe care il implica este intr-adevar ridicat, dar efectul este supracopmesator, intrucat semnifica asigurarea consumului sporit de lemn, in conditiile mentinerii suprafetelor acoperite cu paduri.

Conservarea padurii inseamna pastrarea nu doar a functiilor ei ecologico-protective, dar si a functiilor ei de productie, a capacitatii de de furnizare a masei lemnoase si a altor produse, functii deopotriva utile omului si de care acesta beneficiaza in prezent,dar de care va avea nevoie si in viitor.

dr. Ilie Serbanescu, Padurea -plamanul verde al omenirii