Sfericitatea Pamantului – cunoscuta inca din antichitate

De-a lungul istoriei, aria cunostintelor geografice, mult timp redusa la un spatiu destul de restrans, n-a impiedicat  – totusi – incercarile, repetate, de a obtine o imagine mai cuprinzatoare asupra Terrei, de a deslusi limitele dintre uscat si ape, de a largi orizontul.

In antichitate, ganditorii eleni, preluand si sintetizand cunostintele acumulate de invatatii din Orientul Apropiat, au ajuns ei insisi la formularea unor ipoteze menite sa elucideze infatisarea planetei pe care traim.

Thales din Milet (cca 624 – cca 546 i.e.n), filozof materialist si matematician, fondatorul Scolii care poarta numele localitatii sale de origine, este considerat intemeietor al geografiei greciei antice. Elevul sau, Anaximene (585 -525 i.e.n.), i se atribuie intocmirea primei harti geografice. Geograful si istoricul Hecateu (540 – 470 i.e.n.), si el discipol al Scolii din Milet, vorbeste despre  marea unica ce scalda tarmurile Europei, Asiei si Lybiei (Africii). Mai tarziu, Herodot (484 – 425 i.e.n.),  „parintele istoriei”, dar si ilustru geograf, recunoaste, la randul sau, existenta marii unice.

Dar conceptia despre forma sferica a Pamantului a reprezentat, incontestabil, cea mai importanta realizare a geografiei antice. Filosoful si matematicianul Pitagora (560-500 i.e.n.), intemeietorul Scolii pitagoreice, sustinea sfericitatea Pamantului, ipoteza admisa si de Parmenide din Eleea (cca 540 -inceputul secolului al V-lea i.e.n.) si de cativa discipoli ai sai.

Aceasta conceptie il face pe filozoful Aristotel (384 -322 i.e.n.) sa creada ca pe intinderea de ape, la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), se poate ajunge in Asia. Afirmand sfericitatea Terrei, invatatul Eratostene (cca 275 -cca 195 i.e.n.) din Alexandria, stabileste chiar o metoda de determinare a lungimii arcului de meridian al globului pamantesc, dar exprimarea in stadii egiptene, a caror lungime a ramas necunoscuta, nu ne permite aprecierea exactitatii calculelor sale. Istoricul si filosoful Posidonius (135 – 50 i.e.n.), originar din Siria, a incercat in doua randuri sa afle circumferinta Pamantului, insa ajunge la rezultate eronate, inferioare celor reale.

Lumea dupa Pomponius Mela. Continentele din emisfera nordica sunt scaldate de apele unite ale marilor si ocianelor; ipoteticul continent sudic locuit de antihtoni („cei de dincolo”) este, de asemenea, incojurat de ape.

Teoria oceanului mondial unic – afirmata de Posidonius, sustinuta de Strabon (63-19 i.e.n.), autorul impunatoarei Geografia, iar apoi de Pomponius Mela, geograf latin originar din Spania, care a trait in mijlocul primului secol al erei noastre – impreuna cu sustinerea sfericitatii Pamantului au exercitat o covarsitoare influienta asupra conceptiilor din Epoca marilor descoperiri geografice.

Teoria astronomului, matematicianului si geografului Ptolemeu (90 – 168), opusa existentei oceanului mondial, admisa si in epoca Renasterii, avea sa fie partial infirmata la sfarsitul secolului al XV-lea prin ocolirea Africii de pertughezul Vasco da Gama, de istoricele calatorii ale lui Columb si cu desavarsire inlaturata de prima circumnavigatiune.

Geografii din antichitate, adepti ai sfericitatii Terrei, au emis si ipoteza existentei unei mase continentale aflate pe o parte insemnata a emisferei sudice; prezenta intinselor continente ain emisfera nordica i-a determinat sa afirme ca si in cea sudica  – pentru  „echilibru” –  ar trebui sa existe un continent care, mai tarziu, a primit denumirea Terra australis. Ipoteza existentei unei uriase mase continentale sudice s-a mentinut peste doua milenii. Spre Terra australis incognita s-au indreptat cautarile navigatorilor, prilejuind alte importante descoperiri. Treptat, limitele ipoteticului continent austral au fost considerabil reduse, ajungandu-se la situarea acestuia dincolo de Cercul polar de sud si, pana la urma, la descoperirea Antarcticii.

Primul glob terestru geografic, „Erdapfel”, realizat de cosmograful german Martin Behaim

Peste secole, in epoca Renasterii, n-au lipsit sustinatori ai unitatii oceanului si sfericitatii Terrei. Pierre d’Ailly (1350-1420), teolog si cardinal francez, autor a peste o suta de lucrari, sustine in Imago Mundi (Imaginea Lumii) – devenita apoi cartea de capatai a lui Columb – sfericitatea Pamantului. Cosmograful Paolo Toscanelli (1397 -1482), si el adept al formei sferice a Pamantului, a intocmit o harta pe care coastele rasaritene ale Asiei erau reprezentate in marginea apuseana a Oceanului Atlantic. Ambii au afirmat ca distanta intre Europa si Asia n-ar fi prea mare, eroare care a infierbantat imaginatia lui Columb si a altor navigatori.

Sfericitatea Pamantului isi gaseste concretizarea in anul 1492, prin realizarea primului glob terestru geografic, „Erdapfel” („Marul terestru”) de catre cosmograful german Martin Behaim (1459 -1507). El a propus, intr-o scrisoare redactata de medicul si umanistul Hieronymus Munzer, la cererea Imparatului Maximilian I (1493-1519), si adresata lui Joao al II-lea (1481 -1495), o calatorie spre apus in cautarea fabulosului tinut Cathy.

Globul reprezenta un argument pentru reusita acestei tentative. Intuitia lui Behaim a ramas fara ecou, intrucat Columb – pe care cosmograful german, probabil, il intalnise in anii petrecuti la Lisabona – a infaptuit in 1492 celebra sa calatorie despre care Behaim nu avusese inca de stire.

 

Itinerare cubaneze

Havana, Cuba

Situata in Arhipelagul Antilelor Mari din Marea Caraibilor, Cuba, tara cu pamantul scaldat in lumina vie a soarelui tropical, detine o suprafata de 110 922 km². Teritoriul ei cuprinde este 1 600 de insule si formatiuni coraligine. Cele mai imortante sunt insulele Cuba si Pinilor, celelalte fiind grupate in mici arhipelaguri: Colorados, Sabana-Camaguey, alcatuite mai ales din insule stancoase (cayos).

Cea mai mare dintre aceste insulite, Insula Romano, acoperita in mare parte cu paduri de esente tari, cu plajele umbrite de uriasele coroane ale palmierilor ce ofera locuri minunate pentru destindere, Jardines de la Reine si Canarreos, carora unii geografi le alatura Isla de Pinos, de pe ale carei inaltimi centrale privirea este incantata de minunate peisaje cu ape repezi si tumultoase, cu paduri de pini tropicali si palmieri, cu salba de peisaje marginite de cocotieri.

Tarmurile insorite ale Cubei sunt caracterizate prin multimea de golfuri – peste 200 – ce au o configuratie deosebita. Aceste golfuri au asectul unui buzunar, cu o intrare foarte ingusta, fiind numite  „bahias de balsa”; ele asigura mari avantaje pentru instalatiile portuare, oferind un adapost natural ideal. Marile porturi, cum sunt Havana, Mariel, Cabanas, Honda, Santiago de Cuba si altele, sunt instalate in  „bahias”.

Dantelarea puternica a tarmului face ca lungimea acestuia sa ajunga la valori mari. Astfel, Insula Cuba insumeaza cca 3 500 km de coaste, iar lungimea tarmurilor tuturor insulitelor din arhipelagul cubanez ajunge la 11 000 km. In lungul litoralului se desfasoara una din cele mai lungi bariere de corali si recifi (seboruco) din lume.

Harta Cubei

Capitoliul cubanez

Plaja cubaneza

Insulele cubaneze urmaresc dispunerea sistemelor muntoase ce au dat nastere arhipelagului. Acesta are aspectul unui urias arc, cladit pe scheletul unor „valuri” succesive de inaltimi. „Sirenele” din Cuba au o dispunere paralela, sub forma unor benzi arcuite, in trepte, ca un urias amfiteatru. Cea mai inalta treapta este Sierra Maestra ce are in Pico Turquina (Muntele Albastru) cea mai mare altitudine din Cuba  – 2 005 m.

Sierra Nipe si Sierra Cristian formeaza urmatoarea treapta, ceva mai joasa, iar Sierra de Cubitas este amplasata mai spre vest, atingand in Pico San Juan 1 156 m.

La sud de Havana se gasesc resturi ale unei sierre care au asectul unor maguri cu altitudini mai modeste. Ultima treapta apartine sierrelor Organos si del Rosario. Denumirea Sierrei Organos sugereaza imaginea unei orgi, in timp ce Sierra del rosario are pante domoale, cu vai adanci si inguste.

Intre aceste sierre se afla una dintre cele mai frumoase si moderne localitati balneare, Soroa, in depresiunea cu acelasi nume. Ea este renumita si prin bogata gradina de orhidee a Academiei de Stiinte care are, pe langa varietatile cubaneze ale acestei plante, si multe exemplare din America Latina si India. Gingasia formelor, gama infinita de culori ofera privitorului momente de neegalata incantare.

Gradina de orhidee din Soroa

In general, vegetatia Cubei imresioneaza prin bogatia de specii, prin varietatea de manifestare a  „lumii verzi”. De la orhidee la cele peste 30 de specii de palmieri, de la arborii cu lemn tare la sebia (arborele de bumbac), de la pini la cocotieri, de la cactusi si agave pana la padurea de mangrove, totul copleseste prin frumusete si culoare.

Cea mai mare parte din suprafata Cubei revine insa platoului calcaros cu altitudinea cuprinsa intre 100 si 300 m care, in afara dolinelor si poliilor – formatiuni tipic carstice – este presarat cu  „mogote”, inaltimi calcaroase izolate, conice sau aproape ciindrice, cu varfuri colturoase, acoperite cu vegetatie densa de arbusti. dezagregarea calcarelelor, datorita eroziunii, a dat nastere solurilor bogate in argile rosii sau negre de mare fertilitate, oferind conditii propice culturilor de trestie de zahar, tutun, cafea etc.

Apele de infiltratie formeaza izvoare subterane sau pesteri ce dau acestor regiuni un plus de frumusete. Dintre pesteri, ale caror interioare isi dezvaluie imaginea de basm in luminile colorate, unele au fost electrificate; acesta este cazul lui Cueva Jose Miguel si Cueva de los Indos.

Principalul factor care influienteaza dezvoltarea vegetatiei, precum si evolutia reliefului, este clima tropical-umeda a acestor meleaguri. Marea cantitate de precipitatii, 1 000 – 2 000 mm/an, si temperatura medie de  +20 °C, fac ca vegetatia sa fie verde in tot timpul anului si ajuta la realizarea a doua pana la patru recolte pe an. Singurul mare neajuns al climei este formarea, in bazinul Marii Caraibelor, a acelor temute  „hurricanos”, vanturi violente, de intensitatea uraganelor, care afecteaza intreaga viata a arhipelagului, soldandu-se uneori cu pagube insemnate.

Datorita dimensiunilor Insulei Cuba – 1 200 km lungime si 100 km latime – lungimea raurilor nu depaseste 200 km. Doar raul Canta are 241 km. Debitele variaza in functie de anotimp: vara (lunile mai -octombrie) ele sunt maxime, pentru ca in anotimpul secetos unele sa se piarda, in drumul lor spre mare, in mlastinile intinse din lungul litoralului.

Toata natura Cubei te fascineaza prin inedit si frumusete, dar ceea ce are mai bun acest pamant sunt oamenii ei, calzi si ospitalieri.

Insula Cuba a fost descoperita de Columb in timpul primei sale calatorii din anul 1492, ea devenind colonie spaniola in 1511. Primele asezari pe care le infiinteaza spaniolii sunt Baracoa – 1512, Bayamo – 1513, Trinidad, Camaguey – 1514, Santiago de cuba si Havana – 1515. In acele timpuri, Cuba era cunoscuta drept  „cheia Lumii Noi si bastion al Indiilor Apusene”, deoarece ea juca pe atunci rolul de antrepozit intre bogatiile Americii si Spania.

Incercarea de cucerire a Cubei de catre englezi in secolul al XVIII-lea se soldeaza cu un esec, astfel incat tot spaniolii o vor stapani pana la finele secolului al XIX-lea. Dupa patru secole de stapanire de catre colonistii spanioli, cubanezii, sub conducerea lui Jose Marti, ganditorul si luptatorul Cubei pentru libertate, va reusi sa-si castige independenta nationala in 1898. In amintirea acestui mare erou al tarii, la Havana, in Plaza de la Revolution, se inalta un obelisc si statuia lui Marti.

Dupa castigarea independentei, capitalurile nord-americane au influientat puternic viata economica a cubei. Tara va deveni o sursa de materii prime (cupru, nichel, calcopirita, crom etc.) si un loc de distractii pentru potentatii straini. peste aceasta stare de lucruri se va suprapune, in 1952, regimul de teroare si coruptie al dictatorului Batista.

Armata revolutionara condusa de Fidel Castro Ruiz si Camilo Cienfuegas va inlatura definitiv, la 1 ianuarie 1959, regimul lui Batista. in aceste conditii se va instaura comunismul pentru prima data intr-un stat american. dupa abolirea regimului dictatorial al lui Batista s-a trecut la reforma agrara, desfiintandu-se marile latifundii si improprietarindu-se taranii fara pamant; s-au creat asociatii colective de exploatare a pamantului si s-au diversificat culturile. S-au construit numeroase locuinte, dispensare si scoli.

Monumentul lui Jose Marti

Revolutia cubaneza

 

Statuia lui Che Guievara de la Santa Clara

 

In acelasi timp s-a reorganizat industria existenta (zahar din trestie de zahar, tutun, conserve – mai ales din fructe tropicale) si s-au pus bazele unor  ramuri noi ae industriei grele (metalurgica, constructii de nave, chimica, materiale de constructii) si usoare (textila si de confectii).

Populatia Cubei se ridica astazi la 11, 27 milioane locuitori, din care 2,1 milioane traiesc in Havana, capitala Cubei. Alte orase mai importante sunt Marianao, Guanabacoa, Regla, Santa Maria del Rosario, Santiago de las Vegas si Alamar.

Havana, capitala Cubei,este unul dintre cele mai frumoase orase ale intregii Americi.Privita fie dinspre mare, fie dinspre uscat, ea ofera o minunata panorama. Ceea ce individualizeaza orasul este alternanta ansamblurilor arhitectonice cu linii zvelte si culori luminoase ale zgarie-norilor din cartierele comerciale cu cea a edificiilor construite in stilul vechii arhitecturi coloniale spaniole si modernele cartiere de locuinte ridicate in ultimii ani. Toate par a fi imbratisate de vegetatia luxurianta tropicala si oglindite in apele incredibil de albastre ale marii.

Havana, capitala cubei

Zgarie-nori din Havana

Catedrala catolica din Havana

Havana noaptea

Plaja cubaneza

 

Si celelalte localitati ale cubei au suferit importante transformari, cartierele mizeriei au disparut, lasand loc blocurilor. La randul lor, unele dintre frumoasele cladiri vechi au fost renovate, toul in ideea unei armonioase imbinari intre vechi si nou, intre frumos si util, atat de caracteristica vremurilor noi ale Cubei contemporane.

Camelia Anghel, Itinerare cubaneze

KAMCEATKA – Tara de foc a Arcticii

Odinioara, elevii din scolile Rusiei botezasera ultimile banci din clasa, acelea unde se puteau ascunde mai bine de privirile profesorului, cu numele de  „Kamceatka”. Pe atunci comparatia cu peninsula in forma de peste din extremitatea nord-estica a continentului asiatic era justificata pentru ca, intr-adevar, acolo se ajungea foarte greu. Astazi, pentru a parcurge drumul de la Moscova la Petropavlovsk-Kamceatski, sunt necesare doar circa 10 – 12 ore de zbor.

Primii europeni care au debarcat in zona in care se afla astazi orasul Petropavlovsk-Kamceatski au fost exploratorii rusi de sub comanda celebrului comandor Vitus Bering. In octombrie 1740, cele doua corabii ale micii flote expeditionare s-au oprit in golful inchis din trei parti, golf apreciat de incercatul navigator drept excelent pentru un port. Orasului pe care l-a intemeiat aici i-a dat numele celor doua corabii ale sale  – „Sfantul Petru” si  „Sfantul Pavel”. De la Petropavlovsk-Kamceatski este posibil accesul in acest tinut al vulcanilor si gheizerelor. Meleagurile de aici intampina printre primele, pe Terra, o noua zi (la catva zeci de kilometri departare de malurile peninsulei trece linia schimbarii datei), iar pe harta lor se mai afla chiar si in prezent inca multe pete albe.

Kamceatka este, in felul ei, unica in lume. Afirmatia poate fi, desigur, contestata. In definitiv, ce poate fi atat de neobisnuit intr-o tara a vulcanilor si gheizerelor, fenomene care se intalnesc si in alte regiuni ale Terrei ?  De exemplu, primele gheizere au fost descoperite de europeni in Islanda, au urmat apoi cele din Noua Zeelanda si cele din America de Nord, la Yellowstone. De vulcani sa nu mai vorbim. Si totusi, vulcani si gheizere laolalta se intalnesc numai in Kamceatka ! De altfel, cel mai inalt vulcan activ de pe Pamant, avand inaltimea de 4 850 m, Kliucevskaia Sopka, se afla tot in Kamceatka. Pentru comparatie sa amintim ca inaltimea vulcanului Vezuviu este de  „numai”  1 186 m. Kamceatka si Insulele Kurile sunt singurele locuri din Rusia unde mai pot fi intalniti vulcani activi: Bezimaini, Seveluci si altii. De asemenea, pe teritoriul peninsulei cresc si traiesc numeroase specii de plante si animale specifice acestui tinut ce nu mai pot fi intalnite nicaieri in alta parte. Numarul vulcanilor si gheizerelor poate fi comparat doar cu acela al… ursilor, care, si ei, se simt aici cu adevarat ca  „la ei acasa”. De fapt, intr-o vreme Kamceatca era considerata drept o adevarata imparatie a ursilor, numarul lor fiind aici cu mult mai mare decat in orice alta zona a Rusiei si chiar a lumii.

Viata Peninsulei Kamceatka se desfasoara sub semnul gheizerelor, vulcanilor activi si cutremurelor de pamant. Explictia consta in faptul ca formele de relief de aici sunt considerte  fi foarte „tinere”. Vulcanul Kliucevskaia Sopka are mai putin de 5 000 de ani, fiind practic abia la varsta copilariei (desi in acest rastimp a reusit sa erupa de peste 700 de ori). Relieful accidentat, accesul dificil, singurele mijloace de transport folosite fiind elicopterele, au facut ca o serie intreaga de zone de pe teritoriul peninsulei sa fie inca prea putin cunoscute sau chiar sa nu fi fost calcate niciodata de piciorul omului. Asa se explica de ce pana si Valea Gheizerelor, poate cel mai interesant fenomen natural din Kamceatka, a fost descoperit foarte recent, abia in urma cu 60 de ani si numai datorita unui concurs fericit de imprejurari. Totusi, incercari de a cerceta intr-un mod sistematic Kamceatka s-au facut cu mult inainte. Primele cartografieri ale tinutului au fost realizate in secolele XVII-XVIII de cercetatorii rusi. In secolele XVIII-XIX in Kamceatka se facea deja negot, existau asezari ale exploratorilor, se puneau bazele viitoarelor porturi si centre industriale.

Valea Gheizerelor a ramas insa ascunsa ochilor oamenilor pana in 1941. De fapt, ce reprezinta aceasta vale ? Este o depresiune ingusta intre lanturile muntoase din estul peninsulei ce masoara circa 8 km in lungime, iar in locul cel mai larg are 4 km. Diferenta medie de nivel dintre fundul depresiunii si varfurile inaltimilor din imprejurimi este de circa 400 m. In acest spatiu relativ mic sunt concentrate zeci si zeci de gheizere, mai mari sau mai mici, care se manifesta cu o periodicitate diferita. Toate au primit denumiri proprii, in functie de particularitatile lor. Din loc in loc pot fi intalnite mici lacuri cu apa termala a carei temperatura se ridica la cateva zeci de grade. Unele ochiuri de apa par sa fiarba din cauza emanatiilor puternice de gaze. Tot aici se afla asa-zisul  „Infern al lui Dante”, o depresiune destul de intinsa, invadata de aburul fierbinte. Undeva, la baza stancilor ce o inconjoara, pot fi vazute cateva orificii, asemanatoare tevilor de tun, din care la intervale aproape regulate, insotite de un bubuit asurzitor, rabufnesc suierand noi valuri de abur. Apa propriu-zisa nu se vede, dar clocotul ei poate fi lesne auzit in adancuri in intervalele dintre „trageri”. Gheizerele formeaza gheizeritii – depuneri minerale multicolore, de o frumusete rara, alcatuind cele mai curioase formatiuni. Tot aici pot fi intalniti si vulcanii noroiosi care dau un plus de pitoresc intregului peisaj. Mai trebuie spus ca si temperatura solului este in general ridicata. La mica adancime sub pamant se afla o multitudine de cavitati carstice umplute sau nu cu apa fierbinte. La o adancime de circa 10 cm temperatura apei sau a noroiului poate sa atinga peste 100 °C. Din randul gheizerelor aflate aici se detaseaza Gheizerul Mare. Acesta erupe la fiecare 5 – 6 ore, jetul de apa inaltandu-se pana la 40 – 50 m, iar aburul la peste 300 m. Gheizerele mai mici erup la intervale mai scurte.

O serie de gheizere tasnesc din peretii laterali de stanca ce flancheaza valea. Exista si gheizere a caror apa este colorata in rosu sau verde, ori are chiar nuante de albastru, in functie de elementele chimice intalnite de apa fierbinte in subteran. De-a lungul Vaii Gheizerelor curge un parau cu apa limpede si calda, cu o temperatura de circa 27 °C.

Imensa energie geotermala a subsolurilor Kamceatkai este deja utilizata de oameni, desi inca intr-o masura mult prea mica in comparatie cu giganticul potential existent. In sudul peninsulei, in apropierea vulcanilor Kosevoi si Kambalnii, functioneaza si produce energie centrala electrica geotermala Paujetskaia. Puterea instalata a agregatelor sale  se ridica la 11 000 kw. Centrala nu are cosuri, nu are cazane si nu necesita combustibil lichid sau solid: aburul care pune in miscare turbinele vine direct din pamant.

Serial: Aventura Big Bang-ului [4]

FIZICIENII CONTRAATACA

Unui astfel de model i se pot aduce obiectii diverse. Fizica ne invata totodata sa nu avem incredere in interventiile asa-zise  „de bun simt” – riscul este de a lansa reprezentari prea fanteziste despre Univers -, ci sa acordam prioritate tot argumentelor oamenilor de stiinta care contesta Big Bang-ul, cei citati in continuare situandu-se printre cei mai de seama fizicieni si astronomi. Halton Arp si Geoffrey Burbudge interpreteaza o serie de observatii astronomice ca  „rateuri” ale teoriei Big Bang-ului.

– Deplasarea spre rosu a unora dintre obiectele celeste pare independenta de viteza lor de indepartare, deci de distanta pana la ele. Astfel, numerosi quasari, considerati ca foarte indepartati, conform unei deplasari foarte mari spre rosu, par a fi strans legati de galaxii a caror deplasare spre rosu este foarte mica.

– Daca quasarii sunt obiecte atat de indepartate, cum le indica deplasarea lor spre rosu, repartitia lor pe cer ar trebui sa fie intamplatoare. Or, s-a constatat o geografie a quasarilor.

– Tinand cont de expansiune, este greu de acceptat aparitia spontana a unor galaxii in vidul lasat de alte galaxii care se indeparteaza. Or, satelitul IRAS a reperat o galaxie datand de numai un milion de ani.

– Varsta Universului este estimata de cosmologi la aproximativ 15 miliarde de ani. In Galaxia noastra s-au descoperit insa roiuri de stele a caror varsta este evaluata la 20 miliarde de ani.

Dar poate cea mai mare lacuna a Big Bang-ului – recunoscuta chiar de sustinatorii teoriei – este imposibilitatea explicarii neomogenitatii Universului. Intr-adevar, ce a determinat trecerea Universului dintr-o stare omogena – din perioada sa opaca – intr-una cu grad de neomogenitate atat de mare ca cea a galaxiilor (pentru a nu aminti si de stele) ?  O cale, destul de subreda insa, de a para aceasta critica ar fi sa se considere galaxiile, chiar roiurile de galaxii, drept neomogenitati la scara locala, Universul prezentand totusi o omogenitate globala. Cautarile pentru elucidarea acestei enigme continua insa.

Pentru un astrofizician ca Jean-Claude Pecker sau pentru un fizician ca Jean-Pierre Vigier, radiatia cosmica si abundenta elementelor usoare pot primi alte interpretari decat cele admise de Big Bang, daca fotonul are totusi o masa diferita de zero (10 la minus 56 grame), s-ar putea presupune ca lumina, in timp ce strabate distantele astronomice ale Universului, „oboseste”, pierde energie in mediul pe care il traverseaza, energie care este apoi „reradiata” uniform in intreg Universul. Socant este faptul ca acestei ipoteze i se poate oferi ca argument descoperirea facuta de fizicienii de particule elementare, conform careia diferite forme de  „vid” poseda energie. In ceea ce priveste abundenta elementelor usoare, exista observatia ca aceasta este inca insuficient cunoscuta.

Desigur, cheia tuturor controverselor consta in limitele actuale ale orizontului cunoasterii noastre. Astrofizicianul Alfred Vidal Madjar asimileaza cele 15 miliarde de ani – varsta Universului – cu un an terestru, de 365 de zile sau 32 milioane de secunde. In aceste conditii istoria civilizatiei noastre este in intregime continuta in ultimele 15 secunde !  Este o speculatie care nu ne avantajeaza deloc. In plus, mai exista si o alta limita, fundamentala, a cunoasterii noastre: suntem  „ostaticii” intelectuali ai radiatiilor care ajung pana la noi, ceea ce gandim si cladim ca rationamente este in functie de informatia vehiculata de aceste radiatii. Or, acest  „con luminos”  nu reprezinta decat o fractiune infima din Universul real.

Este firesc, asadar, ca o teorie despre Univers sa nu fie perfecta. De altfel, pentru oamenii de stiinta nu exista teorii adevarate si teorii false, ci numai teorii care au o sansa mai mare de a fi mai aproape de realitate decat altele. Altfel spus, se dispune de un ansamblu de observatii si de un ansamblu de teorii care pretind ca explica acele observatii; teoriile sunt judecate dupa capacitatea lor de a explica simplu, natural, cel mai mare numar de fenomene posibile. Dar aceasta nu inseamna in mod necesar ca teoria respectiva exprima adevarul adevarat. O noua observatie o poate rasturna.

Ceea ce pot afirma majoritatea oamenilor de stiinta este ca acum cea mai buna teorie capabila sa explice observatiile noastre despre Univers este Big Bang-ul. Ea nu trebuie deci considerata o dogma, ci,pur si simplu, cea mai buna alegere posibila in prezent.

Serial: Aventura Big Bang-ului [3]

O  RADIATIE  FOSILA

Modelul Big-Bang ajunsese in pragul metafizicii cand, in 1965, a fost descoperita radiatia comica, marcandu-se astfel cea de-a doua etapa a aventurii intelectuale a Big-Bangului.

Urmand, mental, cursul invers al timpului, mai multi fizicieni, printre care si George Gamow, au ajuns, spre sfarsitul anilor  ’40, la concluzia ca in prima sa tinerete – primele sute de milioane de ani – Universul era opac si se afla intr-o stare de echilibru termic, cand fotonii si electronii se contopeau intr-un tot omogen. Ei rationau ca ar trebui sa se regaseasca in prezent urma acelei perioade, sub forma unei radiatii difuze, cu o lungime de unda bine determinata, care impregneaza intreg Universul actual.

Din 1965, de cand aceasta radiatie a fost descoperita, modelul „Exploziei Initiale” a capatat statut de model  „standard”, impunandu-se definitiv comunitatii stiintifice.

ELEMENTELE  USOARE  ABUNDA

Intorcandu-se si mai mult in timp, pe calea rationamentului, pana la primele minute de viata ale Universului, fizicienii au calculat ca scaderea progresiva a temperaturii trebuia sa genereze o repartitie definitiva si precisa a abundentei in Univers a nucleelor elementelor chimice cele mai usoare: hidrogen (un proton), heliu (doi protoni si doi neutroni), deuteriu (un proton si un neutron). Progresele spectroscopiei (analiza luminii emise de stele si galaxii) au permis, spre sfarsitul anilor  ’60, confirmarea acestor previziuni teoretice.

TIMPUL  „ZERO”

Pana unde se poate insa ajunge in aceasta inversiune temporala a evenimentelor ?  Pentru fizicieni  „timpul zero” este, de fapt, momentul in care Universul atinsese deja varsta de  10 la minus 43 secunde, o fractiune absolut minuscula care scapa total mijloacelor actuale de masurare a timpului. Acest moment are in fizica semnificatia unei limite  – „bariera Planck” – dincolo de care, mergand spre zero,  „biletul de voie” al mecanicii cuantice nu mai este valabil.

La aceasta varsta se presupune ca temperatura Universului era de  10 la 32 de grade, iar desitatea de  10 la 88  tone pe centimetrul cub.

Remarcabil este insa succesul inregistrat de fizicienii de particule elementare, care, folosind acceleratoare foarte puternice, au fost in masura sa descrie un fenomen prezis a avea loc la momentul egal cu 10 la minus 25 secunde dupa explozia initiala. Este momentul  „fatidic”, cand s-a produs o  „ruptura de simetrie”,  sau o  „tranzitie de faza”, oarecum comparabila cu transformarea apei in gheata.

Serial: Aventura Big Bang-ului [2]

A PRIVI STELELE INSEAMNA A PRIVI IN TRECUT

Aproape toata informatia despre stele este continuta in radiatia pe care o receptionam de la ele. Astfel, lumina trimisa de o stea care se indeparteaza de Pamant ajunge la receptor „mai rosie” – deplasata catre lungimi de unda mai mari decat lungimea  de unda proprie -, asa dupa cum zgomotul unui avion care se indeparteaza se aude din ce in ce mai grav (efectul Doppler). Inca din anii  ’20 ai secolului trecut, astronomii au descoperit ca lumina provenita de la majoritatea galaxiilor observate este decalata spre rosu. Aceasta inseamna ca exista o miscare preferentiala a galaxiilor, aceea de indepartare reciproca.

Masuratori mai fine au condus apoi la concluzia ca viteza de recesiune a galaxiilor este direct proportionala cu distanta dintre ele, lege care nu a fost cu nimic dezmintita pana in prezent.

Aceasta  „fuga” a galaxiilor a generat imaginea unui Univers aflat in expansiune, echivalentul matematic fiind o dilatare a spatiu-timpului din relativitatea generala (desi Einstein si-a elaborat teoria considerand Universul stationar), expansiune in care galaxiile sunt si ele antrenate. Nu este deci vorba de o miscare proprie a galaxiilor; la scara Universului, in raport cu spatiu-timpul, ele se afla in repaus, miscarile proprii fiind numai de ordin local.

Pentru usurarea intelegerii, se poate apela la exemplul devenit celebru al  „budincii cu stafide”: galaxiile se indeparteaza reciproc intr-un Univers aflat in expansiune preum stafidele intr-o budinca ce se umfla la copt.

Mai dificil in toata aceasta reprezentare este sa ne imaginam abstractia matematica numita de Einstein spatiu-timp. Sa privim cerul instelat si sa incercam sa ne reprezentam distanta care ne separa de stele. Interconexiunea dintre spatiu si timp isi gaseste expresia in aceea ca distantele astronomice se exprima in unitati de timp. De steaua Vega, de exemplu, din Constelatia Lirei, ne despart 26 de ani-lumina. Ceea ce ne impresioneaza nu este atat distanta in Kilometri,ci mai cu seama faptul ca ceea ce receptionam noi in prezent este lumina pe care Vega a emis-o in urma cu 26 de ani. Aceasta inseamna ca, privind steaua Vega acum, inregistram de fapt imaginea ei asa cum era in urma cu 26 de ani. Poate ca intre timp Vega a explodat, poate nu mai exista – nu avem de unde sti decat peste 26 de ani.

Rationamentul poate conduce la o speculatie interesanta: galaxia Andromeda, care, cu putina sansa, se poate distinge intr-o noapte clara, dar fara clar de luna, se afla la 4 milioane de ani-lumina de Pamant; adica noi o vedem, aici si acum, asa cum era in urma cu 4 milioane de ani, intr-o perioada in care nici nu existam ca specie. Invers, ipoteticii locuitori ai unei planete dintr-un sistem solar al Andromedei ar putea vedea, prin telescoapele lor, Calea Lactee in stadiul in care se afla in urma cu 4 milioane de ani.

Daca mijloacele lor de investigare sunt, tot ipotetic vorbind, mai puternice decat ale noastre, ei ar fi in stare sa observe vietatile de pe Pamant. Dar, fatalitate ! Pe noi, oamenii, nu ne-ar discerne in stadiul actual de evolutie – cand ne consideram fiinte inteligente, capabile sa inteleaga Universul -, ci sub forma unor specii de maimute cu alura de antropoizi, sau poate intr-un stadiu pe care noi nu-l cunoastem…

Oricum, daca am putea comunica cu acele ipotetice fiinte, am inlatura dubiile referitoare la originea noastra !

Prin urmare, nu dispunem de un  „instrument” cu care sa masuram distanta, in sensul obisnuit al cuvantului, car ne separa in prezent de o alta galaxie. Pentru  „a vedea”  expansiunea Universului, in ansamblu, ar trebui sa locuim simultan intr-o infinitate de galaxii. De acolo, Universul ar prezenta un spectacol identic. Aceasta deoarece nu exista un centru de gravitatie al expansiunii. In plus, acest formidabil proces este insotit de o racire a Universului.

,

Calatorii solitare

Calatoria capitanlui american Josua Slocum, nascut in anul 1844 la Wilmot, pima circumnavigatie solitara consemnata de istorie, a inceput la 24 aprilie 1895, dupa ce Slocum implinise 51 de ani. „Spray”, de 11,20 m lungime si 4,32 m latime, era un slup vechi pe care Slocum l-a reparat singur. Provizii avea putine si doar cateva instrumente de navigatie. Plecand din portul Boston, „Spray” traversa Atlanticul, indreptandu-se spre Insulele Azore, iar apoi catre Gibraltar unde ajunge la 4 august. De teama piratilor din Marea Rosie, Slocum renunta sa treaca prin canalul Suez si revine la coasta de nord-vest a Africii. In largul acesteia, reuseste sa scape de urmarirea piratilor marocani si se indreapta spre sud-vest, traversand Atlanticul de Sud. Dupa escalele din porturile Recife, Rio de Janeiro, Montevideo, Buenos Aires iese, prin stramtoarea Magellan in Pacific.

Slocum viziteaza Insulele Juan Fernandez si alte arhipelaguri din marele ocean, izbutind sa ajunga la Sidney.Dupa escala de la Melbourne ramane pana in luna aprilie in insula Tasmania, cand isi reia calatoria de-a lungul coastei orientale a Australiei.

Prin stramtoarea Torres, Slocum iese in Oceanul Indian, face escale in insulele Cocos, Rodrigues, in portul sudafrican Durban, iar apoi la Cape Town. la 28 martie incepe traversarea Atlanticului, trecand prin insulele Sf. Elena si Ascension.

La 27 iunie 1898, primul circumnavigator solitar revine la Boston dupa ce a strabatut 46 000 mile. Slocum a continuat sa navigheze, pierind intr-un naufragiu, in anul 1909; Josua Slocum nu stia sa inoate !  peregrinarile sale le-a consemnat in volumul Sailing Alone around the World and Voyage of the Liberdade by Capitain Josua Slocum.